glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

Restaurantul „Regia” – Simeria

Atunci când am vreo îndoială despre ce m-ar putea aştepta într-una din locaţiile în care merg să iau masa, prefer să merg singur. N-aş vrea să risc, stricându-i vreunui prieten buna-dispoziţie sau chiar mai rău, stomacul. Şi, în fond, încă nu e nici un pericol să mă aflu acolo neînsoţit. Abia după ce apare ziarul pot apărea şi riscurile. Peste „Regia” am dat întâmplător, parcând maşina în centrul oraşului Simeria, alături de o terasă clasică de trotuar. Pentru ziua respectivă plănuisem o vizită culinară tot la Deva, dar respectivii au scăpat. Până data viitoare. Aici mă intrigă faptul că – pe după umbrelele enorme – nici măcar nu văd în primă fază numele localului şi atunci intru să întreb. De curiozitate. Şi, după cum miroase dinspre bucătărie, de foame.

Sunt într-un restaurant, deşi dacă ar fi să mă iau după ce văd imediat ce intru, aş ezita între un birou de contabilitate şi unul de IT. Primele două mese sunt ocupate cu acte şi laptopuri şi abia ceva mai încolo pot să mă aşez. Nu că n-aş avea de unde alege, sala e goală. Prima care apare să vadă ce-i cu mine, sau cel puţin aşa cred eu, este o doamnă îmbrăcată în costumaţie specifică de gătit, acel alb-murdărel cu mici pete, plus şorţ. Dar ea se aşează natural la monitor, tastează repede ceva şi dispare înapoi în bucătărie. O fi căutat reţete pe net… Mă trezesc în schimb lângă mine cu un puştan care mă întreabă, uşor apatic, dacă vreau de băut sau să îmi aducă şi un meniu. E de mirare că băiatul a venit la masa mea pe jos pentru că arată de parcă ar fi trebuit să fie pe un skate-board. Un tricou lălâu care îi e mare, cercel în ureche, bascheţi roşii şi inele pe cele mai neaşteptate degete. Se uită destul de nelămurit la mine când îi înşir ce aş vrea să mănânc, pare că nu înregistrează, se mai întoarce o dată pentru lămuriri dar, cu toate astea, mi-e destul de simpatic. Cred că din cauza ineditului.

Patronul stabilimentului e prezent şi se învârte degeaba pe-acolo, de parcă ar vrea să fie doar văzut. De angajaţi. De clienţi. Cei din urmă sunt doar eu… Profit de mica aşteptare până vine ciorba şi mă reped la baie. Nimic neaşteptat pentru genul acesta de restaurant, adică are de toate, inclusiv un întrerupător soios care mă face să mă spăl pe mîini înainte de. Peste tot sunt etichete scrise de mână, care te lămuresc care sul de hârtie pentru ce este. Dacă ai dispoziţia necesară te poţi chiar distra. Şi pentru că sunt singurul client, mă întreb cine ar fi putut face mizeria aia care e acolo. Sau nu s-a mai făcut curat de câteva zile. Posibil. Pe micul hol care desparte băile, tronează o oglindă de cel puţin cinci metri pătraţi care e, clar, din alt film. Şi dacă vorbim despre asta, în filmele alea era pe tavan. Dacă tot o au acolo, puteau pune o poliţă pentru doamnele care vor să se pudreze.

Mai citesc din meniu. Traducerile aproximative nu sunt doar din română în engleză ci şi invers, pentru că nu reuşesc să găsesc în DEX ce-or fi alea „stripsuri”. În rest, felurile clasice. Singurul lucru interesant sunt papanaşii fierţi, o raritate pe care o caut de multă vreme prin restaurante, ca să-i compar cu cei făcuţi de mama. Vine ciorba de burtă şi e bună iar băiatul serveşte surprinzător de bine, de parcă ar fi la examenul de chelner. Aici am şi prima surpriză plăcută, pâinea. În sfârşit, după lungi căutări, primesc patru felii din ceea ce se poate numi pâine. Consistentă, gustoasă şi cu coajă crocantă. Am şi întrebat de unde e. Din Alba. Restaurantul are o mare bilă albă pentru asta. Mă încing bine de tot cu o ciorbă bună spre foarte bună, poate burta un pic prea fiartă şi zeama un pic mai mult prea sărată. Şi porţia este mare. Până o termin transpir de două ori. Şi termin şi pâinea aia bună.

La felul principal am cerut cotlet de porc la grătar cu legume mexicane. Nici nu mă aşteptam să fie din Mexic, cu toate că dacă au adus pâine din Alba, mai ştii? Sunt obişnuitele legume congelate de la supermarket dar meritul bucătăresei este că le-a făcut gustoase, nu ştiu ce condimente a pus şi dacă le-a mai tras un pic prin tigaie, dar sunt chiar mâncabile. Din cotlet primesc două bucăţi enorme care sunt clar făcute pe grătar pentru că miros plăcut a fum şi carnea e moale. Sarea s-a terminat la ciorbă, pe carne nu e gram, dar este pe masă şi-mi fac cotletele aşa cum vreau. Băiatul de la servire o fi părând el nelalocul lui dar e cu ochii pe mine în timp ce duce nişte sucuri şi cafele pe terasă şi în consecinţă nu prea trebuie să aştept pentru nimic, inclusiv pentru câteva întrebări legate de viitoarea senzaţie a prânzului, mult doriţii papanaşi fierţi.

Sunt deja pe terasă, aerul din interior a devenit deja prea cald pentru un om sătul. Pe mine, dacă mănânc bine, mă ia somnul şi asta se întâmplă şi acum, aşa că ies în vântul de afară care usucă şi cămaşa de pe mine. Puştiul mă informează că mai durează puţin desertul, îmi place de el, modul cum vorbeşte şi cum se mişcă. Mă şi întreb ce e mai important: să fie îmbrăcat cu cămaşa albă clasică şi să nu ştie pronunţa „gorgonzola” sau să ştie servi fără să „rateze” nimic din ceea ce trebuie să facă? În plus, e şi bun la suflet. Dacă tot are o pauză, hrăneşte lângă mine şi un maidanez, aproape lângă scaunul meu, întregind imaginea de restaurant de cartier pe care deja mi-am făcut-o despre „Regia”.

Pentru papanaşii fierţi adevăraţi, va trebui să mai caut… Primesc patru gogoşele mici care înoată în smântână şi dulceaţă de afine insuportabil de dulce. La interior seamănă cu ceea ce ar trebui să fie, dar nu ştiu de ce i-au stricat prăjindu-i. Nu sunt răi, dar nu sunt ce trebuie. În schimb, pentru situaţiile în care trebuie să iau prânzul în Simeria, nu mai trebuie să caut. Mâncarea la „Regia” e gustoasă, multă şi ieftină. Cât de ieftină? Păi, să zicem că am prânzit cu trei feluri şi limonadă şi am plătit cam cât aş fi dat pe două îmbucături de vită de fiţe la un restaurant de lux pe la care deja am trecut. E drept, acolo plăteşti şi ţinuta chelnerului.

CLUBUL DIGESTIV – 0721.374581

Tags