glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

CASTELO şi mâncarea fermecată

Cu speranţa că voi păcăli din nou canicula, azi poposesc în apropierea Parcului Cetăţii, mai precis la Restaurantul „Castelo”. Dacă celebrii cercetători britanici s-ar decide să facă un studiu, sunt convins că ar rezulta că peste 90% dintre deveni, atunci când îi întreabă un oaspete al oraşului unde ar putea lua masa ieftin şi bun, ar indica această locaţie. Tocmai ăsta este şi motivul care mi-a dus paşii spre binecunoscuta terasă pe colţ, alături de Cetate: am vrut să verific. Şi să cârcotesc, aşa cum ar spune unii. De fapt, îmi era doar foame şi redacţia este în vacanţă, aşa că banii alocaţi sunt mai puţini, trebuia să aleg un loc nu prea pretenţios dar de unde nici să nu plec flămând.
Mi s-a spus că nu procedez chiar corect atunci când iau masa doar o singură dată şi apoi decid dacă localul este bun sau rău. Că opiniile mele sunt subiective, în funcţie de dispoziţia de moment. Păi, hai să vă spun ceva: această dispoziţie ţi-o dă chiar ambientul locului unde decizi să mănânci. Aici, la „Castelo”, terasa aşezată pe două laturi ale clădirii îţi permite să alegi umbra sau… semiumbra, mesele sunt decent aşezate, fără să te împingi în scaune cu nimeni, iar dacă decizi să intri ai parte de o atmosferă atât de tihnită şi confortabilă încât îţi vine să te tolăneşti pe scaun şi să uiţi de foamea care te-a mânat aici. Nu prea poţi face asta, ce-i drept, chelnerul se prezintă imediat cu meniul şi dacă alegi repede, aşa cum am făcut eu, nu prea apuci nici să arunci priviri în jur sau să dai vreo câteva like-uri, că te şi trezeşti cu ciorba sub nas. De remarcat că cel care îmi ia comanda nu notează nimic şi cu toate astea nu se încurcă. Ei, ei! Aici trebuie să urmăresc servirea! S-ar putea să fi dat azi peste cea mai bună de până acum.
Mă lămuresc acum că nu ora la care prânzeam eu în alte locuri era problema, când dădeam tot peste săli goale. Aici locurile la mese sunt ocupate aproape în totalitate şi mulţi dintre clienţi par a fi obişnuiţi ai locului, ceea ce spune multe despre bucătărie, pentru că trebuie să fii prost să mai vii într-un loc unde nu ţi-a plăcut mâncarea. Aleg o ciorbă de fasole cu costiţă, care are un gust extraordinar şi – curios – are din plin şi fasole şi costiţă. Poate doar frunzele de pătrunjel sunt cam mari. Am cerut smântână şi mujdei. Prima, ca să o mănânc cu pâine, în loc de aperitiv şi e… bună, trece clasa, al doilea ca să verific dacă primesc aceeaşi zeamă lungă ca în altă parte, nu dau nume. Îl invit doar pe bucătarul de la „Cocoşul de Aur” să preia reţeta, nu spun mai mult.
Imediat ce termin ciorba fug la baie, că trebuie s-o cercetez şi pe aia, iar cei doi de la servire se mişcă aşa de rapid că s-ar putea să nu am timp. Este toaleta care intră direct pe primul loc în top: curăţenie, miros plăcut, flori, spaţiu decent. Când mă întorc, la masă mă aşteaptă deja şniţelul de viţel cu cartofi ţărăneşti, peste care imediat torn din belşug mujdei. Ca un mic intermezzo, apare proprietarul şi o trimite pe cea care serveşte să caute nu ştiu ce acte prin birou, se pare că – bieţii de ei – au un control (a naibii potriveală, tocmai la ora prânzului!) şi are loc o mică dispută din care reiese că totuşi clienţii sunt cei mai importanţi, aşa că actele se amână. Acasă obişnuiesc să mănânc de multe ori privind la TV (ştiu, ştiu…) aşa că aici reuşesc să savurez şniţelul cu cartofi (şi slăninuţă prăjită, mmm!) şi în acelaşi timp să admir spectacolul. Doi oameni, care se mişcă la fel ca două bile de pinball, reuşesc să dea de mâncare la peste 40 de oameni. Aş fi tentat să-i fac o poză băiatului atunci când iese pe treptele ce coboară spre terasă, având pe braţe, că nu pot spune în mână, trei ciorbe şi două farfurii, dar mi-e că iese mişcată. Ea mai reuşeşte să stoarcă şi două fresh-uri printre clinchetele cu care bucătăreasa o anunţă că e gata încă o comandă iar el mai fură câte juma’ de minut să facă o cafea. Sunt fascinanţi. O surprind pe doamnă într-o clipă liberă, în care se lasă cu mâinile pe genunchi, la fel ca un alergător după linia de finish. Zâmbesc.
Să vă zic pontul cu pâinea, până nu uit. Dacă nu ceri ceva anume, cum ar fi blat de pizza, care este în meniu, primeşti aceeaşi pâine albă şi buretoasă ca peste tot. Dacă însă ştii că au baghete (eu n-am ştiut), te-ai scos! Nu ştiu pe unde le-au pitit în meniu, cred că la deserturi dacă ar fi să mă iau după cât de apetisant arătau.
Am terminat masa. Totul a durat fix 20 de minute, dar aici recunosc că e şi meritul meu, că înfulec repede, mai ales dacă am în faţă ceva gustos. Porţiile au fost rezonabile şi mâncarea foarte bună. De ce am spus, însă, că e fermecată? Pentru că după ce o mănânci, devii… invizibil! Ştiţi cum se spune că dacă vrei să ascunzi ceva, îl pui în locul cel mai vizibil? Ei, aşa sunt eu acum, chiar lângă bucătărie. Şi totuşi cei doi se împiedică de mine încă 20 de minute, nu mai am nimic pe masă decât un pahar gol şi totuşi nimeni nu mă întreabă ce mai caut acolo. Studiez variantele. Să plec fără să plătesc. Aş fi penibil. Să mă duc să trag şi eu un clinchet la gemuleţul bucătăriei. Poate mă aleg cu o lingură de lemn peste mână de la bucătăreasa care le face pe toate, din păcate în acelaşi timp, serveşte mâncare şi spală vasele. După cele 20 de minute chiar sunt curios cât va dura până sunt băgat în seamă, aşa că întind coarda intenţionat. Aş putea să o trag de mână pe cea care aleargă efectiv printre mese, dar nu fac asta. Apoi, după încă… 20 de minute, îl abordez pe proprietar, aparent supărat (eu) ca să văd ce reacţie are. Şi e una de bun simţ. Îmi dă dreptate dar îmi şi spune că uite, este oră de vârf şi ei fac tot ce pot ca să servească repede şi bine, aşa că aş fi putut şi eu să cer, dacă chiar doream ceva. Îmi amintesc cum se mişcau cei de la servire, de-mi creştea mie pulsul numai când îi priveam şi îi dau dreptate.
Am sacrificat desertul pentru a face experimentul cu aşteptarea, nu mai am vreme să mă dedulcesc cu nimic, deşi de pe alte mese îmi fac cu ochiul nişte prăjiturele ce par delicioase. Dar o să revin. Nu doar pentru restanţele de „felul trei” ci şi pentru alte prânzuri. „Castelo” nu se vrea un restaurant de top sau de cine ştie ce nivel stelar, ba mai degrabă aş spune că este unul familial. Un fel de „faci ce ştii şi ştii ce faci”. Găteşti bine, serveşti bine şi atunci localul este plin. Nu întotdeauna este nevoie de „desene” pe farfurie ca să pleci mulţumit de la masă.

Clubul digestiv
0721.374.581