glasul-hd.ro Web analytics


Mâncărimi culinare

CASTELUL LUPILOR

Judeţul nostru se mândreşte, pe bună dreptate, cu un castel foarte cunoscut, la Hunedoara. Trebuie însă spus că oferta în domeniu este mult mai bogată şi un gurmand adevărat va aprecia mai mult o locaţie de acest gen mai puţin impresionantă prin dimensiuni, dar unde poate „gusta” ceva bun. Flămânzi ca nişte… lupi, eu şi prietenul meu am tăbărât efectiv în locaşul acestora, cu gând să ne potolim mâncărimile din stomac.
Ştim încă din şcoala generală că un castel care se respectă stă pe o stâncă neagră. Ăsta la care poposim noi acum este la marginea unui drum care ne-a scuturat serios până la poartă, ducându-ne pe un fel foarte original de asfalt „poros”, astfel că intrarea pe aleea bine şi cu grijă pietruită este o uşurare. Şi pentru noi şi pentru maşină. Imaginea este cel puţin spectaculoasă. Un turn din care stă să iasă Rapunzel, câteva bolte din piatră şi chiar o micuţă cabină de unde aşteptăm să iasă un străjer care să ne legitimeze. Doar hornul e din alt film, mai prost. Ar fi simplu de „îmbrăcat” în forma unui mic bastion.
Suntem preluaţi încă de la intrare de o doamnă care ne conduce în restaurant, după ce a aflat scopul vizitei noastre. Puteam dori cazare, e drept, au vreo duzină de camere şi – judecând după exterior – s-ar putea să fie faine. Oricum, e prima oară când ni se întâmplă aşa ceva. Putem sta înăuntru, pe terasă sau cumva intermediar, pe o terasă mai ferită. Toate mesele şi nu-s puţine, sunt pregătite complet pentru oaspeţi, chiar dacă e marţi şi suntem doar noi şi o pereche de „porumbei” sub razele a vreo cinci lumânări. Le-o fi fost şi frig… Când mă uit spre farfuriile de pe mese, unde tacâmurile stau învelite în şervete, gândul îmi fuge la clătite cu dulceaţă, dovadă că da, chiar mi-e foame.
Ne distram pe drum, presupunând că la un restaurant din satul Chimindia vom avea parte iar de un chelner angajat de prin sat şi care nu ştie să pronunţe nici felurile de mâncare. Vedeţi, de aia e bine să pleci la drum fără păreri preconcepute. Rar am găsit într-un local de oraş bunul-gust şi manierele peste care dăm aici. Primim nişte meniuri rezonabil de bogate şi atât de simpatic concepute şi scrise încât o rugăm pe doamna să ni le mai lase la lectură şi după ce comandăm. Răsfoim, sunt felurile clasice, nici multe dar nici puţine. În schimb e singurul loc unde am găsit trei feluri de mâncare din vânat şi asta probabil pentru că dealul şi pădurea aferentă sunt chiar în spatele gardului. Îmi amintesc cum în Grecia stăteam la masă şi un nene plonja în apă ca să ne aducă peştele proaspăt. Aici cred că puşca rezolvă materia primă.
Prietenul meu alege un păstrăv şi eu m-aş arunca la o carne de vânat, pentru că ăsta e un test adevărat pentru orice bucătar. Renunţ la căprioară pentru că am fost (şi sunt) fan Bambi, despre urs mi se spune, atunci când întreb, că ar trebui făcută o precomandă cu 24 de ore înainte, pentru că trebuie ţinut la baiţ, aşa că mistreţul rămâne cel ales. Lup nu au. Şi ca să nu uit: cică dacă nu ţine carnea de urs la baiţ, nu-i vorbă, e comestibilă, atâta doar că are gust de câine. Mă întreb şi acum cine o fi mâncat câine, ca să ştie gustul… Poate chiar eu, la vreun Paşte… Doamna e atât de amabilă încât ne explică toate astea şi dialogul e chiar plăcut. Ni se spune că va dura cam jumătate de oră, ceea ce în condiţiile date e mult pentru că stomacul mi se exprimă vocal. Când să plece, îmi vine ideea salvatoare şi cer un platou cu gustări tradiţionale. De o persoană, să avem şi noi ce „ciuguli” până se face mâncarea.
Hei, v-am spus că iau bere! Drept pentru care vizitez o toaletă aflată la distanţă mare de terasă, undeva pe la intrare, dar care e foarte frumos aranjată, cu aceeaşi grijă la detalii ca în restul livingului. Inclusiv o oglindă enormă în care poţi vedea inclusiv dacă nu cumva te-ai udat pe pantaloni sau ţi-a rămas lipită de talpă vreo hârtie de pe jos. Aici nu e cazul, da’ spun aşa, în general. Când mă întorc la locul meu, nu pot să nu remarc, în holul ce seamănă cu un muzeu, o panoplie cu hangere care de care mai mare, aşa că în caz că mistreţul nu e bine făcut, am cu ce să-l tai.
Platoul a venit după prea mult timp, pentru că îi spusesem doamnei ce ne „arde”. Putea să se grăbescă măcar din milă. Nu-l pomenesc mai mult pentru că l-aş face de râs. Mai puţin zacusca, asta e memorabilă, poate şi cele câteva jumări, restul produselor sunt mezeluri obişnuite şi de care de obicei mă feresc, aşa că sunt foarte dezamăgit. Combinaţia cu pâinea-burete e letală şi deja încep să mă gândesc cu teamă la ce va urma. Totuşi, cuminte, mănânc tot. De nevoie, drept pentru care nu mai sunt înfometat atunci când vine mistreţul. Primesc o farfurie grozav de mare şi de plină, în care carnea, pastele, hribii şi sosul convieţuiesc în proporţii egale, ba chiar aş spune că primează carnea, aşa că mi se şterge imediat din minte aperitivul-păcăleală şi mă pun pe înfulecat. Norocul meu este că n-am adus-o azi cu mine pe însoţitoarea cu care obişnuiam să ies, pentru că iar primeam reproşuri că nu mai scot nasul din farfurie. Minunat este adjectivul cel mai bun pentru ce mănânc. Păstrăvul dispare, nu că ar fi fost mic, dimpotrivă, aşa că nu apuc să gust şi nu mă pronunţ. Dar prietenul meu are o expresie mulţumită. Se uită cu jind dacă nu cumva renunţ înainte de a termina ce am în faţă. Pastele par făcute în casă, nişte tagliatele subţiri şi fine, hribii sunt aromaţi iar sosul e dumnezeiesc, asta dacă divinitatea s-ar apuca şi de gătit.
Pâinea aia e ca nuca-n perete aici! Aşa că nu mă abţin de la observaţia asta în prezenţa doamnei şi primesc – în sfârşit! – o explicaţie. E halucinantă, dar s-ar putea să fie adevărată: nici un furnizor nu se deranjează până aici cu aprovizionarea, e prea departe, aşa că n-au avut de ales ci au… cules, pâinea de la brutăria cea mai apropiată. Se laudă că tocmai îşi construiesc cuptor propriu şi promit că la primăvară mă întorc să gust. Anunţând, totodată, din timp, ca să pot gusta şi o friptură de urs.
Cât de aproape poate fi un loc în care să evadezi, într-un week-end, din oraşul de care, poate, eşti sătul! Mâncare bună, curte generoasă şi prietenoasă cu copiii, linişte şi chiar în spatele castelului dealuri suficiente pentru colindat. Şi drăguţa doamnă, asta am văzut deja, nu se zgârceşte cu lumânările atunci când e să creeze atmosfera necesară.

Clubul DIGESTIV
0721.374.581

Back to top button
Close
Close