glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

CEAPA ROŞIE – bistro-ul muzeu

Atunci când ieşi în oraş să mănânci, indiferent cu cine, te cam fereşti să consumi alimentele alea, ştiţi voi, care după masă te fac să nu miroşi chiar ca un trandafir. Nu de alta, dar nu se ştie cum poate continua seara. De data asta nu e cazul, sunt cu un prieten, dar tot nu vreau să deranjez olfactiv. Şi cum sunt mare fan de ceapă roşie, evit alimentul şi aleg stabilimentul.
Plec de la premisa că “Ceapa Roşie” este un bistro deja celebru în Deva. Locul în care multă lume îşi invită prietenii cu diferite ocazii, datorită atmosferei plăcute. Nu ştiu de când funcţionează, mie mi se pare că de când lumea şi chiar mă mir că a durat atâta timp să ajung aici ca să scriu despre el. În primul rând trebuie spus că bate de la distanţă orice local din Deva la capitolul parcare, chiar dacă e situat cât de poate de central. Intrarea prin gang se poate face cu maşina şi în curtea din spate te aşteaptă 150 de locuri în care poţi să o laşi. Din câte ştiu, parcarea este a oraşului dar pentru “Ceapă” se potriveşte numai bine. Când ajungem noi e destul de târziu şi chiar dacă panoul cu tarife nu ne lasă să înţelegem asta, se pare că e gratis. Sau paznicul doarme.
Deschid uşa de la intrare având în minte nişte imagini grozav de faine de pe pagina de FB a bistro-ului. Pereţi cu picturi murale şi cărămidă aparentă atât de bine făcută că ţi-e şi teamă să nu-ţi pice tencuiala în farfurie, clasicele feţe de masă cu pătrăţele, care mie îmi miros întotdeauna – nu ştiu de ce – a pâine proaspătă. Intrăm şi în primă fază mă panichez pentru că pătrund într-un fel de hrubă întunecoasă. Pe stânga, două săli goale din care iese beznă, ca din două peşteri. O fi închis marţea… Trecem pe lângă o domnişoară plictisită ce fumează la bar, în costumaţie de chelneriţă dar în poziţia client, pe un scaun înalt şi ne refugiem pe terasă, la aer, chiar dacă e cam răcoare. N-aş fi putut mânca înăuntru, unde e o atmosferă horror, că tot vorbeam de cea plăcută, de pe vremuri şi de party-urile de aici.
Chelnerul dă din umeri când îl întrebăm ce-i cu pustietatea asta. Nu-şi explică. Repet, e marţi. Trei ceasuri rele. Mă simt ca la film duminica seara, pe la 22.30, când de obicei sunt singur în sală, mai ales dacă e un film bun. Mi-e uşor penibil, pe bune, dar întreb dacă au de mâncare şi sunt asigurat că au. Mă gândisem că bucătarul a plecat acasă sau doarme de plictiseală. Încercăm să ne facem comozi, cerem nişte bureţi să punem pe scaunele reci şi prietenul meu decide să se încălzească cu un vin roşu sec. Eu sunt şofer, n-am şansa asta. Primesc apa plată în obişnuitul recipient de plastic cu pai ataşat şi renunţ să mai întreb de pahar, nu vreau să se credă că nu sunt în pas cu trendul. Şi, ce am putea lua la aperitive? Inele de ceapă, bineînţeles, alături de bruschete cu roşii, în ideea de a vedea dacă le merge, măcar ăstora, prăjitorul de pâine. Pentru felul principal ne decidem la piept de pui. Eu, şniţel în parmezan cu ciuperci rumenite (ce bine sună!), prietenul meu alege sosul gorgonzola şi orez.
Primim mâncarea explicabil de repede. Pâinea e uşor rumenită, când muşc mai cad ceva roşii prin farfurie şi sunt nevoit să le pescuiesc cu mâna, că n-am primit tacâmuri. La fel, inelele de ceapă le mâncăm pe modelul “mici cu muştar, la târg”. Putea şi omul ăsta să ne dea barem o scobitoare. Aşa, stă şi se uită la noi cum halim pe modelul arab, neapărat cu mâna dreaptă, cum am citit eu undeva că trebuie, dar nu schiţează vreun gest să ne ajute cu o furculiţă. Inelele sunt nebunie de bune şi trebuie remarcat că măcar astea au rămas ca pe vremuri. Fur una din farfuria de alături, o înmoi în sos… E atât de bun şi ăsta că nu mă pot abţine şi întreb chelnerul din ce e făcut. Ştiţi cum face românul, cere reţeta imediat, de parcă ar fugi acasă şi ar găti o săptămână numai asta, dacă tot i-a plăcut aşa de mult. Băiatul e sincer. “Habar n-am! Le cumpărăm de undeva, că doar n-o să le facem aici!”. Da, îmi zic, ar fi şi culmea.
Printre picioare mi se plimbă o pisică grasă, cred că şi asta devine o modă pe terasele de la noi. Aspectul ei mă face să bănuiesc că ea este cea care mănâncă tot ce rămâne seara, după ce a plecat ultimul client şi totodată primul. Vine felul principal, al meu n-arată rău dar după ce gust sosul din cealaltă farfurie îmi spun că uite, iar n-am făcut cea mai bună alegere. Pentru că şniţelul meu pare crocant dar nu e, nici n-avea cum, înecat fiind într-o zeamă neagră şi ciudată prin care plutesc ciupercile mele aşa-zis rumenite. Când îl tai se exfoliază, scuzaţi termenul poate prea tehnic, dar nu ştiu cum să spun altfel. Culeg atent ciupercile dintre bucăţile de ceapă fiartă şi roşiile păpălite, pentru că doar ele sunt comestibile din amestecul ăla. Şi privesc cu jind la companionul meu care se delectează cu un sos fantastic de bun şi bucăţi fragede din piept de pui. Deh, viaţa asta e o chestiune de alegeri şi nu întotdeauna le faci pe cele mai bune. Îmi vine ideea să cer pâine, ca să scap cumva de zeamă şi primesc ceva alb, cu coajă moale şi care are proprietăţile buretelui, clasica pâine de restaurant. E prima oară când mă bucur că e aşa şi asanez farfuria ca să pot înfuleca restul, că mi-e foame, n-am încotro.
Bistro “Ceapa Roşie” arată ca un muzeu din România şi nu mă refer aici la tot ce au pe pereţi. Încremenit în aspectul ce nu s-a schimbat deloc în… cât să fie, 10-12 de ani? Şi pustiu. Pe vremuri aici se organizau chestii, patronii se preocupau să aducă tot timpul ceva nou. Aici am fost la prima degustare de… bere din viaţa mea şi ţin minte şi acum ce fain şi interesant a fost. Sălile erau pline de viaţă, indiferent de ziua săptămânii în care te nimereai pe aici. Acum intri în acelaşi timp în local şi în depresie. Aşa se întâmplă atunci când te bazezi exclusiv pe o anume celebritate şi baţi pasul pe loc, comod şi fără bătaie de cap. Domnilor, ceapa roşie e iute. Pişcă.

Clubul DIGESTIV
0721.374.581