glasul-hd.ro Web analytics


Mâncărimi culinare

Restaurant „Colection” – Peştera lui Aladdin, da’ fără comori

De fiecare dată când ajung la cumpărături într-un anume supermarket, mă întreb de ce există două dimensiuni la cărucioarele de cumpărături. Cele mici nu sunt niciodată suficiente, iar cele mari ruginesc degeaba alături. La fel stă treaba şi cu restaurantele din Deva. Se tot deschid în ultima vreme numai din alea cu pretenţii, în care ai ecou când schimbi două vorbe la masă, în timp ce puţini au curajul să se înhame la un local mic, decent şi cu papa bun dar unde la ora mesei chelnerii transpiră alergând de la un client la altul. „Colection” este cel mai recent, aşa că hai să văd dacă nu cumva am „norocul” să fiu contrazis în teoria mea.

Până îmi aştept invitata (aşa sună frumos să spun, dar, veţi râde, ea m-a invitat) îmi mai verific o dată ţinuta în geamurile-oglindă de la uşa de intrare. Dealtfel o găselniţă utilă. Programul e diferit pe zile, de luni până joi limita este rezonabilă, ora 22, iar în week-end este „nelimitat”, că doar nu puteau să scrie „până pun chelnerii scaunele pe masă”. Asta este tot ceva nou, semn că proprietarul are idei. În schimb, atunci când intrăm ne întâmpină acelaşi lux de gust îndoielnic, cu clasicele candelabre din bucăţele de sticlă, sub care ţi-e teamă să te aşezi că deh, pot fi montate de vreun Dorel şi pe urmă ai garnitură gratuită la creierul pane.

Nu cred că desenele de pe cei doi pereţi laterali mi-au dat impresia de peşteră ci spaţiul imens şi cât se poate de nepopulat, sau frigul care ne-a făcut să ezităm îndelung până ne-am pus hainele pe spătarul scaunului. Că nu la toate restaurantele de lux există garderobă. Aşadar navigăm solitari printre mese şi aşteptăm apoi o vreme, inexplicabil, să primim meniurile.

Interesante. Cineva a încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să îşi exerseze simţul umorului. Mă surprinde când găsesc o ciorbă cu numele localului şi tocmai de aceea o comand. Dar este joi şi n-au decât supele-cremă. Scrisul e mărunt tare, eu mai chior, mi-e lene să mai scot ochelarii aşa că aleg una de morcovi, poate, poate… La felul principal decidem că destul i-am chinuit pe toţi cu vita, aşa că vom lua preparate din porc, în ton cu perioada. Singurele două sunt ceafa şi un escalop în sos de citrice care sună exotic şi apetisant. Norocul meu (şi veţi vedea de ce) este că întreb dacă e cazul să iau o garnitură lângă şi mi se sugerează că n-o să regret. Alegem cartofi, că dacă e bal, bal să fie, eu copţi, doamna wedges. La salate mergem pe aceeaşi idee, adică eu mă arunc la ceva deosebit, ardei copţi şi însoţitoarea mea merge pe „clasic”, salată verde. Sunt un gambler, îmi place să risc, dar asta doar pentru că pun baza pe o gustare luată nu cu multă vreme în urmă şi îmi permit. Să mai spun că cer, curios, amănunte despre ardeii mei? Mi se confirmă că sunt din borcan, de la magazin, dar bucătarul îşi aduce aportul prin rumenirea lor ulterioară pe grătar. Deh, o uşoară inversare de operaţiuni. Dar măcar domnişoara care ne serveşte se dovedeşte a fi onestă, deşi nu e în folosul ei.

Până ajungem să şi degustăm, ştiţi bine că urmează proba locului unde şi regele merge singur. Sunt impresionat când intru. Oglindă mare, marmură, spaţiu generos. În cabină însă miroase exact ca-n gară şi nu mă refer aici la trenuri. Poate că nu face faţă ventilatorul aşa că n-am decât să-mi ţin respiraţia şi să-l parafrazez pe Murphy: nu renunţa, pune unul mai mare. În rest, curat, poate am avut totuşi vedenii olfactive, deşi nu cred. Doamnele, aveam să aflu mai târziu, au avantajul decorului, adică se pot întrista privind cele câteva buchete de trandafiri negri (?) din hârtie, după mine o culme a prostului gust.

Frumos ornată supa mea! O linguriţă de ceapă prăjită care în meniu era crocantă, împrăştiindu-şi generos gustul în toată pasta portocalie care altfel n-ar avea gust de nimic, nici măcar de morcovi. Mi-e şi milă să stric în ea minusculele crutoane, splendid condimentate, aşa că le ronţăi la final, după ce golesc farfuria. Un fel de autopedepsire pentru proasta inspiraţie de a fi comandat aşa ceva. Apoi trebuie să recunosc că îmi pică faţa atunci când doamna de lângă mine primeşte o porţie imensă de carne zemoasă, cu mulţi cartofi gustoşi, crocanţi şi bine făcuţi, iar în faţa mea poposesc trei mici, nu, nu cei clasici, ar fi fost bine… cum să le spun?… discuri de carne cam cât fundul unei ceşti. Le studiez atent. Par să fie şniţele dar crusta seamănă mai degrabă cu o piele de peşte. Provoc milă, sunt invitat să mă servesc din farfuria de alături dar refuz şi îmi încerc norocul, dând însă peste o carne seacă şi cam tare. Trec la post, deşi n-aş fi vrut, halesc cartofii, chiar dacă nici ăştia nu mă dau pe spate, scurg ardeii de uleiul în care înoată şi mă aleg şi eu cu ceva de la felul principal.

Când vine să debaraseze, chelneriţa mă întreabă, amabilă, dacă mi-a plăcut. Îi spun sincer că nu şi în plus de asta îi mărturisesc că încă mai caut sosul de citrice. Ridică din umeri, ce-ar mai fi de spus? Mâncarea a fost slabă, eu cred că ea ştia de când mi-a adus-o, dar a vrut să vadă ce zic. Să nu mint însă, nu chiar totul a fost „praf”. Apa plată era grozavă.

Întinşi la poveşti şi cât de cât încălziţi de mica mea aventură culinară, ne dedulcim şi la desert. Recunosc că am ales „Alaska flambată” doar ca să văd dacă mi-o aduce în flăcări şi să mai compenseze astfel atmosfera rigid de rece. Am primit însă o cupă de îngheţată aşezată pe un biscuite pe care-l chema cumva pretenţios, nu mai reţin cum şi a trebuit să căutăm toate astea pe sub o pastă albă ciudată şi extrem de dulce, probabil cu pretenţie de bezea. Nu căutaţi pe net poze cu adevărata prăjitură cu numele ăsta, că ce-am primit noi n-are nici o legătură cu ce o să găsiţi acolo.

Nu vă mai povestesc despre decont, facturi, bonuri cu cod fiscal, că poate sunteţi la masă şi vă indispun. Nimic nou, ca peste tot. Nu se poate. Sunaţi patronul, uite numărul. Veniţi mâine. Nu, nu mai venim.

Mă roade o ultimă nelămurire, pe lângă aceea că nu înţeleg de ce restaurantul „Colection” se vrea local cu pretenţii. Noi toţi ştiam locaţia ca fiind „Collection” încă de când era un club şi acum lipseşte o literă. Să fi auzit proprietarul că spaniolii pronunţă doi de „l” ca pe un „i” şi n-a vrut să rişte? Dar asta doar aşa, de-o caterincă (nici o legătură cu cateringul), n-are a face cu mâncărimile culinare, dar am auzit eu că un zâmbet îţi mai taie foamea.

Back to top button
Close
Close