glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

RESTAURANT SAVA – evenimentul de marţi seara

După ce nimeresc în câte o săptămână un locşor de unde plec încă lingându-mi degetele, în gând, desigur, că nu-i frumos să faci asta pe stradă, nu pot să nu mă gândesc cu milă la următoarea mea ţintă despre care voi scrie. Asta pentru că aşa suntem construiţi noi, oamenii, să facem aprecierile în special prin comparaţie. Şi atunci, ca să nu devin subiectiv, pun într-o căciulă cinci-şase bileţele cu nume de restaurante, pizzerii sau bistro-uri şi rog copilul vecinilor de la parter, un drac de băieţel nevinovat, să scoată unul. Azi pe el scrie simplu: SAVA. „Restaurant Sava”. Adică un fel de „Bond. James Bond”. Încarc în maşină de data asta două neamuri, că m-am săturat să hrănesc doar prieteni şi plecăm.

Locaţia este special aleasă, la margine de oraş, pentru că scopul declarat al acestui restaurant a fost de la început organizarea de evenimente şi asta ştie toată Deva. Construcţia e spaţioasă, pe două nivele şi are în total, cum am aflat, „aproape 300 de locuri”. Acel aproape e dat, probabil, de cât de înghesuite se aranjează mesele. La fel cum cele 80 de locuri de parcare declarate sunt adevărate doar dacă şoferii sunt elveţieni sau nemţi, pentru că locul e doar un spaţiu mare şi plat, peste drum de clădire, cu pietriş pe jos, unde fiecare poate lăsa maşina cum crede de cuviinţă, ceea ce, ştiţi bine, chiar se întâmplă de obicei.

Având însă în vedere scopul principal, eventurile de week-end, ca să mă exprim modern, este de apreciat că proprietarul a decis să ţină deschis şi în restul zilelor săptămânii. Noi urcăm treptele largi întrebându-ne chiar asta, dacă o fi deschis. E marţi seara, pe la opt. Cei care vor să mănânce în oraş stau la cozi prin Mall, nu departe de „Sava”, în timp ce noi ne decidem greu unde să luăm loc, pentru că mai puţin una, toate mesele sunt goale. Vorbim tare şi avem ecou. Nu pot să nu remarc faptul că atunci când intrăm, o domnişoară efectiv sare de pe scaun ca să ne întâmpine. Drăguţă, degajată, cu meseria în buzunarul mic de la spate, perechea chelnerului de data trecută. Comandând băuturile şi negociind felurile de mâncare, alături de sfaturi pertinente primim şi o lecţie scurtă despre tipurile de pahare folosite în restaurante. Cumnatul meu este genul care poate, dacă ţine neapărat, să aducă un chelner în starea în care poate să îşi piardă controlul şi asta face şi acum, ameţind-o pe cea care ne serveşte. De aia l-am şi luat, parol! Suntem întrebaţi, inedit, dacă dorim pâine. Şi poc! Mai cade o „bilă albă.

Credeţi-mă , nu-i uşor să scrii o rubrică de opinie culinară „zemoasă” despre un restaurant în care totul se întâmplă exact aşa cum ar trebui. Meniurile sunt rezonabil de generoase în feluri, totul soseşte repede la masă, servirea este exemplară şi mîncarea caldă, ceea ce trebuie spus că nu-i chiar peste tot aşa. Drept pentru care nu-mi rămâne decât să vă povestesc mai în amănunt despre ce am mâncat cu riscul de a vă face poftă, mai ales că avem în faţă şi de data asta trei variante. File-ul meu de şalău este perfect condimentat, perfect curăţat, perfect mâncat. Că trebuie să mă laud şi eu cu ceva. Asta chiar dacă nu mi-au dat cuţit special de peşte. Sau ăla se dă numai când trebuie să alegi oasele? Legumele la grătar sunt delicioase, fără strop de grăsime pe ele şi ciupercile au câteva dungi negre ce par desenate, dovadă că aici grătarul nu e tigaie, ca în alte locuri. Sunt atât de încântat de ceea ce îmi excită papilele gustative, încât uit şi să merg la toaletă, să număr eventualele musculiţe. Data viitoare beau bere.

Pieptul de curcan cu sos de vişine. După recomandare. Gust, în special sosul, pentru că nu este în farfuria mea, doar ca să îl compar cu cel făcut de mama. Cred că e primul local în care găsesc aşa ceva şi – mama, asta să nu citeşti! – e mai bun decât orice variantă am mâncat vreodată. Fără îngroşeli cu făină, seamănă cu o dulceaţă şi are gust de sos. Merge mai bine cu orez, dar nici cartofii aurii care îl însoţesc nu sunt de colea.

Cumnatul meu, după ce a purtat-o, nemilos, pe domnişoara surâzătoare de la servire inclusiv prin denumiri de ţuici şi descrieri de garnituri, a cerut până la urmă o banală ceafă de porc cu cartofi. Exact ca ăla care a comandat raţă cu portocale, a gustat, a strâmbat din nas şi a cerut o omletă în loc, apoi pe chestia asta a primit premiul pentru cel mai tupeist client al anului. Nu ştiu cum a fost ceafa şi nici nu mă interesează, irelevant, de aia ştiu să prepar şi eu, chiar dacă sunt pe o banală pajişte.

Puteţi să credeţi că la desert nu aveau papanaşi? Dulcele ăsta a devenit atât de clasic în bucătăria românească încât nici nu mai am curajul să spun cuiva că de fapt ce primim noi în restaurante sub denumirea asta sunt gogoşi. Pe bune, nu la figurat. Chelneriţa zâmbeşte când îi spun, ştie cum sunt adevăraţii papanşi şi le recomandă companionilor mei clătitele tip Ana Lugojana, iar cei născuţi mai demult ştiu la ce mă refer. Eu, dacă tot sunt la comparaţii, iau o lava-cake, pentru că fiică-mea mă delectează de obicei cu aşa ceva înainte de a-mi cere bani de haine. O primesc alături de două cupe de îngheţată de vanilie, rece lângă ciocolata caldă care se revarsă la prima atingere de linguriţă. Trebuie să folosesc acelaşi cuvânt, pentru că nu are superlative. Perfectă. Uite, o sugestie: aţi putea inventa o prăjitură a casei şi să-i spuneţi sava-cake.

Nici măcar atunci când cer un bon sau o factură pentru decont nu reuşesc să o întristez pe domnişoara care s-a ocupat de noi. Nu e uşor, recunosc. Un bon pentru băuturi separat, alte TVA-uri… Dar pe lângă faptul că sunt necesare în contabilitate, a început chiar să-mi placă faza asta finală, care de fiecare dată e altfel. Au noroc că nu sunt de la ANAF. Veţi spune că la cum e tonul povestioarei de azi, nu trebuia decont, că sigur ne-au dat mâncarea gratis. Nu-i aşa. Încă mai sunt suficient de naiv încât să cred că lumea localurilor culinare hunedorene nu mă cunoaşte. Şi dacă tot suntem la capitolul bani, să spun că am găsit aici cel mai bun raport calitate/preţ de până acum. Am mâncat trei persoane dintre care una mai… nu vă spun, că mă bate, plus băuturile, cu 160 de lei.

Nu ştiu de unde vine denumirea şi regret acum că n-am întrebat. Ar fi ştiut fata de la servire, sunt sigur, ştia şi de când funcţionează restaurantul. Probabil este numele patronului sau vreo cântăreaţă preferată de muzică populară. În nici un caz nu cred să fie transcrierea fonetică a binecunoscutului „ça va” franţuzesc. Adică, mno, „merge”… Nici nu s-ar potrivi. Aş spune-o mai degrabă ca un îndemn: „Mergeţi!”.

Clubul DIGESTIV

0721.374.581

Tags