glasul-hd.ro Web analytics


Mâncărimi culinare

DIONIS – cadoul meu culinar de Moş Crăciun (galerie foto)

Cu puţină vreme în urmă, tratându-mă de interminabilele mele mâncărimi culinare, vă povesteam cum am încercat să iau masa într-unul din restaurantele acelea enorme, care apar în oraş ca bălţile după ploaie, că ciupercile cresc în pădure. Cunoaşteţi genul, spaţii generoase, decor standard-elegant şi care trăiesc din nunţile de final de săptămână, în rest fiind doar locul liniştit unde chelnerii se retrag să dezlege integrame. Scriam atunci că îmi doresc să existe cineva atât de curajos încât să deschidă un local plăcut, intim, în care mâncarea să fie bună, să-ţi fie greu să găseşti loc din cauza asta şi personalul să transpire alergând printre mese.

Norocul meu a fost că ne aflăm în mijlocul sărbătorilor de iarnă. Nu ştiu dacă Moş Crăciun a considerat acel articol al meu o scrisoare adresată lui. Destul doar că mi-a scos în cale Restaurantul „Dionis”. Ca să vă spun sincer, nici nu aveam în plan să mănânc în oraş pentru că şi frigiderul meu de acasă dă pe-afară de bunătăţuri, ca la orice român care aşteaptă Anul Nou ca pe sfârşitul lumii alimentare. Urcam alene dinspre piaţa Devei spre centru, ocolind pista de biciclete pe care – nu ştiu de ce – toată lumea o consideră trotuar şi aşa am dat peste el, practic ascuns sub scările de la fosta ”Casa Cărţii”. Modul în care este decorat m-a atras şi mi-a încântat ochiul, în special cocheta pergolă de la intrare. Arunc o privire timidă prin geam… şi ăsta e gol… Fatalitate, cum spunea Nenea Iancu.

Nu rezist însă tentaţiei de a intra. Să tot fie vreo 20 de locuri la două mese lungi, gen petrecere italiană de familie. O masă mică de trei persoane completează un loc liber chiar lângă intrarea la toaletă. Plus scaunele de la bar unde, mi se spune, se poate şi mânca. Băiatul, care şterge pahare în lipsă de altă ocupaţie, mă îndeamnă să fac o rezervare dacă vreau să iau cina la ei şi asta mi se pare cel puţin hazliu în decorul pustiu, mai ales că mi-o spune pe un ton serios dar destul de plictisit. Aveam să mă lămuresc că, bietul de el, doar se odihnea ştiind ce urmează.

Un lucru pozitiv, pe care l-am aflat seara, când am revenit la „Dionis” cu invitaţii mei, a fost că localul este deschis pe un program Strat-Up Diaspora, prin care români plecaţi la muncă în străinătate sunt ajutaţi să revină acasă şi să îşi deschidă o afacere. Combinaţia dintre banii primiţi şi ideile unor tineri care au văzut şi învăţat multe pe unde au fost, este benefică. Înăuntru e cald, din difuzoare se aude discret Diana Krall cu muzica ei plăcută şi doar măsuţa noastră mai e liberă. Băiatul pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo trei ore este acum ca argintul viu şi se ocupă, singur, de toată lumea.

Avem câteva minute răgazul să privim în jur. Totul e atipic, de la mesele al căror blat e făcut din dopuri de plută acoperite cu sticlă, până la picturile de pe pereţi care îmi aduc aminte de acel gang de lângă Teatru ce ar trebui să devină un punct de atracţie turistică al oraşului şi despre care promit că voi scrie. Când primim meniurile aflăm că nu, n-au băut ei tot vinul acela ca să adune materialul pentru mese. Şi, de fapt, ce meniuri? Am în mână o revistă din seria „100 de personalităţi”, aşa că Napoleon este cel care mă îndrumă ce să comand. Pe interiorul coperţilor sunt prinse două foi scrise de mână. Una cu felurile de mâncare, cealaltă cu băuturile iar vinurile… vin cu meniu dedicat, desenat la propriu pe o hârtie splendidă. Ei, uite că mai pot exista idei originale în amenajarea unui restaurant şi astea fac tot farmecul, nu neapărat marmura şi candelabrele. Îmi promit, dacă şefa va fi de acord, să dau aici o masă din partea rubricii tuturor proprietarilor de restaurante care s-au supărat pe mine în ultimul an.

Mâncarea e mediteraneană dar vorbim aici doar de partea de la vestul „cizmei” italieneşti. Paste, salate, peşte, vită. Sudul mării este reprezentat de humus-ul pe care-l primim din partea casei, cu feliuţe de pâine prăjită. Număr atent, sunt 15 opţiuni la papa, inclusiv deserturile. Ideea de „gătim puţine, dar ştim bine ce gătim” este la ea acasă. Cu toate astea zăbovim prea mult la alegere, pentru că toate par să fie bune şi, în plus de asta, îţi trebuie ceva cultură culinară şi lingvistică pentru a te descurca. Cum spuneam, fermecător meniul, păcat doar că la primul control vor primi amenzi pentru lipsa alergenilor, a gramajelor, etc, etc. Şi alegem aşa: „Locşe Pecorino Tartufe”, în traducere paste gătite în faţa clientului, pe un cărucior micuţ cu un ochi de aragaz, plimbate apoi prin scobitura unei roţi imense de brânză Pecorino, de unde îşi absorb aromele odată cu brânza topită. Într-un cuvânt, spectacol. Luăm şi două porţii diferite de vită, tataki din muşchiuleţ şi muşchiuleţ al Roner, cu cartofi dulci respectiv piure cu ierburi aromatice. Nu, să nu creadă criticii rubricii mele că mă pricep aşa de bine la fineţurile astea culinare, eu sunt doar un mic haplea căruia îi place să mănânce în oraş şi să povestească despre asta, dar băiatul care serveşte ne dă toate informaţiile, răbdător şi documentat. Ah, să nu uit! Nu ştiu ce caută burgerul în meniul mediteranean. Poate de la bazele militare americane de pe coastă, în fine. De sărmăluţe nu zic, au probabil rolul de a te face să te simţi ca acasă în perioada asta a anului.

Toaleta e în ton cu restul decorului. Ciudat de frumoasă. O găleată ovală în loc de chiuvetă, uşor incomodă dar de efect, se potriveşte cu tabla argintie a uşii interioare. În fond, trebuie doar să te speli pe mâini, nu pe dinţi. Lângă vasul de toaletă scrie mare (prea mare!) „save the trees” şi ca urmare mă uit îngrijorat dacă am hârtie igienică. Au făcut o derogare, este. Robinetul picură uşor dar poate intenţionat, să întregească atmosfera. Vezi, ăsta e avantajul unui loc în care te simţi bine de cum intri, deja încep să le caut chiar eu scuze pentru micile defecte. Curat-bec. Inodor, nici frumos, nici urât, nici lămâiţă, nici… Cât am stat la masă, ne-am delectat cu reacţiile clienţilor în faţa uşilor pictate ale toaletei, pe care scrie, din nou mult prea mare ca să poţi citi de aproape, „personal” şi „unisex”. Aici designul a câştigat în faţa aspectului practic.

Până vine mâncarea primim vinul, împreună cu toate explicaţiile. Familia de spanioli întoarsă din Chile, în bagaje cu o viţă-de-vie nouă din care a apărut vinul, un chardonnet alb şi acrişor la modul plăcut, produs apoi în Spania natală. Nu degeaba la intrare scrie că vinurile sunt explicate. Toarnă în pahare şi apoi aşează sticla într-o frapieră de sticlă cu gheaţă. N-am mai văzut asta de multă vreme la restaurantele din Deva. Tânărul pleacă de lângă noi şi încep, cu interes chiar, să îl urmăresc cum reuşeşte să aducă mâncare tuturor, să servească la bar (între timp s-au ocupat şi cele zece scaune de acolo), să prepare pastele care sunt tot mai solicitate şi să vorbească cu toată lumea. Aici nu mai e vorba de şcoli absolvite, e vorba de talent şi de ceva făcut cu plăcere şi pasiune.

Un capitol aparte: vasele în care vine mâncarea. Salatele într-un fel de „pietre” tăiate în două, humusul într-un peşte de porţelan, altceva (nu ştiu ce, că era departe masa) într-un vas ce pare făcut din origami. Poate vi se va părea inutilă chiar atât de multă originalitate dar avantajul este că te ţine, alături de desenele de pe pereţi şi revista de la meniu, ocupat până primeşti mâncarea. În plus de asta, completează atmosfera şi întotdeauna am fost de părere că asta reprezintă jumătate din succesul unui restaurant. Eu primesc muşchiuleţul într-o farfurie frumoasă de sticlă, pe care bunica ar fi ţinut-o sub cheie într-o vitrină dar sub care sunt nevoit să pun un şerveţel ca să nu „alerg” după ea de-a lungul mesei. Sticla pe sticlă chiar alunecă. Vasul de paste seamănă cu o jumătate de ou fiert din care s-a scos gălbenuşul şi cu asta, gata, trecem la conţinut.

Porţiile nu sunt mari. „Dionis” este genul de restaurant în care să te delectezi cu ceva deosebit la o cină, nu să te saturi la prânz după ce ai tras toată dimineaţa la lopată. Nici preţurile nu sunt mici, lucru remarcat de mine la început dar considerat total meritat la final. O bună prietenă de-a mea ar fi spus că ”mi-a căzut faţa” când am primit acel tataki. O fleică micuţă, roşie, tăiată feliuţe, punctată cu sos de hrean şi aşezată pe o mică mânjitură de piure din cartofi dulci. Să-mi fie iertată exprimarea, chiar s-au scumpit la garnitură şi nu era cazul, că era bună rău. Gustul şi textura sunt dumnezeieşti. Bineînţeles că probez şi pastele. Faptul că cele două invitate ale mele tocmai s-au întors dintr-o vacanţă în Toscana şi laudă acum ce au în farfurie, cred că e suficient ca să aflaţi cum am mâncat la „Dionis”. La desert ne dedulcim mai întâi la un fondue au chocolat. Sunt curios doar să văd dacă vom primi, în nota celorlalte feluri, o bucată de fruct învelită în ciocolată topită, mică şi bună. Aici însă generozitatea este la ea acasă şi avem suficient „material” ca să putem mânca toţi trei din feliile de banane şi portocale pe care le putem trece printr-o ciocolată amăruie delicioasă şi… multă. Eu completez cu budinca de orez cu sos de portocale şi îngheţată de mere, o combinaţie – şi asta – originală dar cu ingrediente nu foarte reuşite, dacă ar fi să le apreciez separat. Împreună, însă, primesc notă de trecere.

Poate de data asta m-am lungit prea mult cu povestea. Poate am avut însă atât de multe de spus despre unul dintre cele mai reuşite restaurante din Deva, încât nu aveam cum să fac altfel. Rămâne să mergeţi şi să vă convingeţi că am dreptate. Trebuie să remarc performanţa de avea un local plin-ochi la doar două săptămâni de la deschidere, ceea ce demonstrază că şi veştile bune circulă repede. Eu am să revin peste câtva timp, curios să văd dacă cel care ne-a servit se va ţine de cuvânt: ne-a promis că pastele acelea înmuiate în roata de Pecorino nu vor rămâne singura surpriză pe care o pregăteşte clienţilor. Dar până una-alta, merg mâine pe-acolo să îmi iau factura de decont şi să-l învăţ să scrie codul fiscal pe bon. Cred că va prinde repede, cu pastele părea îndemânatic.

Back to top button
Close
Close