glasul-hd.ro Web analytics


Mâncărimi culinare

BULEVARD – anonimul hunedorean

Atunci când ne-am decis că ar fi timpul să mai ieşim din Deva cu rubrica noastră, alegerea restaurantului „Bulevard” din Hunedoara a fost logică. Aproape ca locaţie, suficient de cunoscut şi, mai presus de orice, destul de lăudat în mediile virtuale. Tocmai de aceea am lăsat sacul (rucsacul) în maşină şi am intrat „înarmat” doar cu deja obişnuita mea însoţitoare. Nu am greşit cuvântul, e bun, credeţi-mă, nici nu ştiţi ce talentată este la ochit tot felul de lucruşoare care sunt nelalocul lor.

Intrăm pe un fel de culoar deschis şi ezităm între cele două uşi laterale, una pentru fumători, alta pentru nefumători. Cum, nu s-a terminat cu asta? Dar sunt ambele încuiate şi intrarea se face pe la… recepţie (?). În fine, bine că am ajuns în interiorul care este răcoros exact atât cât trebuie şi am scăpat de vipia de afară. Era un singur domn pe terasă şi acela destul de plictisit, cu ochii pe telefon. Probabil pus acolo intenţionat, să nu pară pustiu locul. Aşa cum este înăuntru. Decor luxos, cu mobilă grea. Despre scaunele astea mie îmi place să spun că sunt aşa ca să nu te poţi bate cu ele dacă iese vreun scandal. Aici nu e cazul, n-ai cu cine. Iar am venit prea devreme pentru un prânz mai animat. Drept pentru care meniul îl primim rapid şi alegem parmentier de raţă şi  doradă. Nu mă mai încumet la vită o perioadă de timp, după experienţa de săptămâna trecută.

Restaurantul „Bulevard” nu-mi permite dar nici nu mă îndeamnă să scriu lucruri deosebite despre el. Dacă veţi avea răbdarea să recitiţi povestioarele mele trecute şi să combinaţi informaţiile, veţi putea şti cum e aici. De la peştele pregătit corect dar nu foarte deosebit, până la privirea plină de semnificaţii a fetei care ne-a servit, aruncată mie atunci când – după ce terminasem de mâncat şi ea debarasase – am îndrăznit să o „cert” că stă să aranjeze sticle în frigider în loc să vadă dacă mai trăim şi mai vrem ceva. De la muştele care ţi se plimbă pe sub nas (fapt inadmisibil la interior) alături de mirosul unei cepe care în loc să fie caramelizată e fiartă, până la privirea de căprioară speriată de faruri a aceleiaşi fete, atunci când îi ceri bon cu cod fiscal pe el. Eram curios cum e pâinea. Mie îmi place pâinea şi, ca un făcut, observ că e o modă în restaurantele noastre să nu ţi-o mai ofere nimeni. Măcar de-ar pune-o atunci în meniu, să o poţi comanda…

Tot din vizitele noastre anterioare ştiţi că obişnuim să testăm flexibilitatea servirii solicitând să primim doar un singur tip de legume la grătar. De exemplu, azi doamna a vrut doar zucchini. De obicei cel (cea) care ne serveşte merge, întreabă şi răspunsul este pozitiv. În fond, ce mare lucru? O singură dată ni s-a întâmplat chiar să primim decizia pe loc, fără consultări cu bucătăria! Ei, acum am aflat că bietul bucătar ar fi de acord, dar „e şefu’ aici şi dacă vede, se supără”. Aşa că nu s-a putut. Aş fi vrut să-l rog personal pentru asemenea mare favoare, dar nu-l cunosc.

Sunt puţin surprins de prezentarea raţei din farfuria mea. Parmentier-ul se serveşte de obicei într-un fel de pahar, dar cred că eu am prins varianta „la farfurie”. Poate pentru că am cerut şi o garnitură suplimentară de broccoli. Fiert, pur şi simplu. Decid în sinea mea că aşa aş putea şi eu să mă declar chef, că ştiu şi eu să-l pun în oală, cu niţică sare. Reuşesc să ajung la piure-ul de cartofi după ce dau jos o „căciulă” groasă din ceva brânză, în loc de pesmetul regulamentar, dar nici acesta nu mă impresionează cu nimic. O mâncare gătită obişnuit, la care doar renumele are ştaif. De apreciat că, în condiţiile astea, măcar au avut decenţa să nu exagereze cu preţurile. Prea mult.

Doamna de lângă mine mai are ceva din doradă care, ce-i drept, a fost mare. Între timp s-a dus până la baie şi era să rămână fără farfurie. Nu se prea face să întrebi dacă poţi lua de pe masă un vas în care mai este de mâncare, atâta timp cât cel care servea din el nu e prezent şi nici nu a pus tacâmurile în poziţia de „gata, nu mai vreau”. Asta nici nu are legătură cu şcolirea personalului. E de bun simţ.

După ce am înfruntat privirea acră despre care vorbeam mai deunăzi, am decis să ne îndulcim cu desert. Eu am avut noroc cu o lava cake atât de bună încât m-a făcut să devin suficient de nesimţit încât să nu-i dau şi prietenei mele să guste măcar. Ea, în schimb, s-a ales cu un fel de cheese-cake cu textură de plastic şi gust neidentificat, de mă întreb acum dacă cei care mi-au lăudat atât de mult prăjitura asta făcută aici au gustat vreodată una adevărată.

În tot acest anonimat, hai să venim şi cu ceva nou. Am mai scris despre decoruri. Acum, însă, vom face un fel de critică de artă, alta decât cea culinară. În dreptul meu am un tablou care îmi prezintă o domnişoară nepotrivit de decoltată, lângă un pahar de vin. Mie, sincer, mi-a plăcut, chiar dacă desele priviri aruncate într-acolo m-au făcut să mă aleg cu câteva ocheade tăioase de peste masă. Însă dacă stau să judec la rece, avea dreptate. Tabloul şi-ar fi avut locul mai degrabă într-o cramă. Pur şi simplu nu cadrează cu luxul, existent deşi cumva chinuit, din jurul lui.

Când am ieşit, domnişoara de la servire lăsase sticlele lângă frigider şi era la… recepţie. Nu mă pot obişnui… Am privit amândoi la ea, intenţionat. Apoi, după secunde bune de tăcere, am salutat noi. Aşa că mă bucur că în disputa pe care am avut-o la masă, referitoare la cât să-i lăsăm, a avut câştig de cauză suma mai mică, oricum nemeritată şi aceea. Terasa e pustie şi ea, atunci când ieşim. Uite că am şi uitat să vă spun: domnul care era acolo când noi am sosit, eh, era tocmai chef… Şi asta explică multe.

Clubul digestiv
0721.374.581

Tags
Back to top button
Close
Close