glasul-hd.ro Web analytics


Mâncărimi culinare

Pizzeria & Bistro NAPOLI – am vrut vită şi-am rămas ca viţelul

A trecut destul de multă vreme de când n-am mai poposit la vreuna dintre terasele de pe pietonala Devei. Ar fi minunat aici, dacă i s-ar respecta numele şi în jurul tău ar fi doar pietoni. Şi eventual nişte verdeaţă, dar asta deja ţine de proprietarii teraselor. Aşa însă, nu sunt deloc atras să îmi iau masa de prânz printre biciclete care „fulgeră” pe lângă tine şi acompaniat de gazele şi motoarele autoturismelor care, toate, sunt ale riveranilor sau ale furnizorilor de marfă, chiar şi când sunt decapotabile roşii.

În fine… Mi-am adus aminte, împreună cu un prieten, de momentul în care, toamna trecută, opream amândoi pe terasa „Pizzerie & bistro Napoli”, ceream un banal ceai şi puştiul care servea ne spunea fără să clipească: „N-am!”. Cu toate astea, acum nu intrăm pe terasă cu idei preconcepute. Doar curioşi.

Domnişoara de la servire apare imediat cu meniurile. Pornim o discuţie amicală pentru că ne dăm seama că avem cu cine, e foarte comunicativă şi are simţul umorului. Bineînţeles că prima ei întrebare se referă la ce vrem să bem. Prietenul meu are reacţie şi cere ceai. „N-avem!”. Începe bine. Când pleacă după băuturi (am ales altceva) nu pot să nu remarc imaginea de pe tricoul fetei. Afişul filmului „Jaws”, adică „Fălci”, cu un rechin cât casa. Destul de potrivită pentru un loc unde mergi să mănânci, deşi sunt sigur că nu face parte din vreo uniformă a localului. În momentul acela chiar nu ştiam cât e de potrivită…

Aproape ne-am decis la ceea ce vrem să comandăm, dar mai avem nevoie de câteva lămuriri, aşa că le solicităm. Nu se ştie ce ciuperci sunt în paste. Se bănuieşte că hribi, se pare că sunt banalele champignons. Eu am un act de curaj nebunesc şi vreau să mănânc vită. Fac o paranteză ca să mă explic: e clar că un asemenea fel de mâncare îl ceri la un restaurant, nu la o pizzerie. Dar m-a surprins faptul că îl aveau în meniu, aşa că am decis să risc, doar pentru a verifica teoria. Domnişoara îmi spune că e bună vita, ce să zică şi ea, săraca? Ne lămurim repede că nu se referă la bunătatea sufletească a animalului ci la gust, asta ca să nu existe confuzii ulterior şi când să plece îi mai cerem şi nişte bruschete cu roşii şi usturoi aşa, doar ca să ne mai minţim foamea până vine felul principal. Poate vă va surprinde, dar n-am vizitat toaleta, aşa cum obişnuiesc. Ei, uite, mi-a scăpat! Poate data viitoare, dac-o mai fi. Oricum, dacă ar fi să mă iau după mesele de lemn de pe terasă, nu cred că aş fi putut avea surprize plăcute nici acolo. Masa la care stăm acum are pe margine nu vopseaua roasă, asta ar fi explicabil şi normal, ci pete negre de ceva ce nu e vopsea. Am găsit cuvântul: slinos.

Chiar mă bucur când apare fata cu bruschetele. Mi-e şi foame dar şi ea e toată numai un zâmbet, pur şi simplu îţi transmite bună-dispoziţie şi te face să poţi trece peste alte lucruri din jurul tău care nu sunt la fel de bune. Primim două platouri unde, pe un pat de ruccola, stau vreo şase bucăţi de banală chiflă şi pe ele un amestec fără sare şi piper, la propriu, de roşii-cubuleţe şi cuburi de usturoi. Cam mari, ultimele. Pâinea ar trebui să fie măcar prăjită, dacă nu condimentată cu ceva ierburi aromate şi la un bistro cu un asemenea nume şi implicit specific, m-aş fi aşteptat la ceva bun. Aşa, la ce gust aveau, mergea un pic de telemea şi puteam schimba specificul într-unul pur românesc.

Mai adăstăm oleacă, să se aşeze pita cu roşii. Când mai avem ocazia, întrebăm ce mai face văcuţa. Cică vine. Oricum, nu întârzie mult şi mă trezesc în faţă cu o halcă mărişoară de carne care încă mai sfârâie şi arată de-a dreptul apetisant, ca-ntr-o reclamă. La fel ca cea de pe abalajul ciocolatei, ştiţi voi care. Despre aia se spune că abia atunci când te urci pe cântar realizezi că e de fapt un avertisment nu o reclamă, dar asta din faţa mea e demnă de o poză, ceea ce şi fac. Prietenul meu are în faţă „o mână” de paste şi priveşte cu jind la farfuria mea. Eu mă uit cu neîncredere la cuţitul care nu pare pregătit pentru asemenea încercare, încep să tai, mă opresc, o chem pe domnişoara şi trimit friptura la origini. Adică la bucătărie, că nu vorbesc urât în public. Vorba aia, cum a venit, aşa s-a şi dus… Talpă. Eh, acum să fi avut eu fălcile alea de pe tricou, era altă treabă! Aşa cum ştii că niciodată nu trebuie să mergi să-ţi cauţi mireasă într-un azil de bătrâni, tot aşa trebuie să ştii că nu trebuie să comanzi vită într-un bistro. În ambele cazuri vorbim despre vârstă. De fapt asta este şi „scuza” pe care o primim de la bucătărie: era bătrână vita. Îndrăznes să îi recomand celui (celei) care găteşte, ca de acum înainte să o întrebe de buletin înainte de a o găti şi servi.

Urmează faze penibile. Îmi pare rău doar pentru fata de la servire că trebuie să fie implicată. Chiar nu merită asta, ea şi-a făcut treaba bine. Adică patronul îmi transmite prin ea (nu ştiu de ce n-a venit personal) să comand din meniu orice altceva doresc. Mărturisesc că mi-a trecut pofta de mâncare. Insistă. Orice vreau. Cedez, bineînţeles, mai mult de gura ei, iau nişte paste ca să nu mai dau greş şi totul se termină. Glumesc cu prietenul meu că în articol voi putea vinde un pont valoros, cum să mănânci gratis la „Napoli”: ceri vită, o trimiţi înapoi şi apoi primeşti ceva din partea casei. La final urma să văd pe nota de plată că pastele pentru care s-a insistat atâta au fost pe bani. Bună asta! Chiar nu mai am reacţie, nici măcar eu.  Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat. La masa de lângă noi, un domn se interesează dacă poate primi un şniţel. „Sigur, domnule!”. „Dar eu l-aş vrea prăjit în ou, nu în pesmet, se poate?”. „Da, domnule, la noi se poate orice!”. Subscriu. Atâta doar că nu mă refer la şniţel.

Uneori chiar nu-i înţeleg pe mulţi dintre proprietarii de localuri în care se serveşte masa. Dacă tot te numeşti „Napoli” şi ţi-ai stabilit prin asta un specific, de ce nu rămâi la ce ştii să faci? Pentru ce mai trebuie să te arunci şi la feluri pretenţioase de mâncare, doar ca să ai motiv să o dai în bară cu brio? Vorbim acum pur teoretic, deoarece trebuie să vă spun că şi pastele au fost execrabile, ambele variante încercate. N-am mai avut nici timp şi nici curaj să gustăm o pizza şi vă mărturisesc că nici nu o voi face vreodată. Nu aici.

CLUBUL DIGESTIV – 0721.374581

Tags
Back to top button
Close
Close