glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

Mâncărimi culinare

Surprinşi în prima fază de numele restaurantului din Valea Jiului, decidem să mâncăm acolo un prânz. Am descoperit „La Belle Époque” din Petroşani aşa cum un vegetarian ar afla că una dintre legumele lui din farfurie se numeşte „porc”. GPS-ul ne strecoară pe sub Route 66, adică DN 66, dincolo de linia de cale ferată, de parcă s-ar ruşina pentru destinaţia spre care ne conduce, iar lucrul ăsta ne face şi mai curioşi.
Parcăm într-o locaţie frumoasă şi deloc ostentativă. Sau poate aşa pare doar în contrast cu terenul alăturat unde tronează grămezi de moloz şi gunoi, dar ce vină poţi să ai dacă vecinul tău nu-i gospodar? Ba chiar am aflat, legendele locale spun, că cei de la Belle Époque ar fi vrut să facă acolo un parc dar Primăria, care are acel teren, i-a refuzat. Intrăm în clădirea cu un aer interbelic şi admirăm discreta garderobă din stânga şi fermecătoarul recamier micuţ, unde poţi aştepta dacă toate mesele sunt ocupate. Se zice că prima impresie contează, aşa că îmi propun să nu mă las dus de val şi să rămân pe modul „critic”. Combinat cu modul „foame”, a doua mea natură, de altfel cel care m-a recomandat pentru rubrica de faţă.
Salonul pare un teatru, pentru că are scenă şi balcon, dar aerul este de cazino, iar barul stă, discret, într-un colţ. O pereche de mănuşi albe, purtate de un chelner care chiar se simte bine cu ele pe mâini, ne oferă meniurile. Aleg o supă-cremă de dovleac, varianta de post, ca să scap de smântână şi de surplusul de kilograme ce vine la pachet cu meseria de reporter culinar. Cer lămuriri despre preţul ciudat de mic al celebrului osso-bucco şi mi se confirmă că nu e greşeală de tipar,F ci e respect faţă de buzunarul clientului. 8 lei/100 g mi se pare ridicol, aşa că decid să îi probez calitatea. Însoţitoarea mea, la propriu, pentru că tocmai mâncase, comandă totuşi şi ea ceva dar la pachet şi asta chiar nu pare a fi o problemă, mai precis nu-l enervează pe chelner.
Nici nu ştiu ce mă încântă mai mult la supă: culoarea, textura, gustul sau „desenul” din farfurie, ce se potriveşte cu ambientul? Deloc stresat că nu aşa se face, o devorez cu pâine, care este exact opusul buretelui alb ce îl găseşti cam peste tot pe mese de local. Abia după ce încep să combin şi carnea de vită cu legumele impecabil trase la grătar îl chem pe chelner, ca să îl întreb despre starea civilă a bucătăresei. Vroiam să o cer de nevastă… „Găteşte perfect şi mai are şi fiţe, pozitive de altfel, de chef, după cum arată aranjamentul din farfuria mea”. Cel care ne serveşte râde politicos, aşa cum şi trebuie să facă, chiar dacă poanta mea nu e cea mai bună şi originală. În fond putea să fie nevastă-sa.
Suntem întrebaţi despre desert exact atunci când ne gândim la el. Nu vrem, asta doar pentru că nu mai încape. Chiar aş fi fost curios, acum regret alegerea. În schimb primim câte o cafea grozavă cu care din păcate trebuie să ne retragem afară, fumători sortiţi frigului de nişte reguli uşor cretine. Urmează în mod logic vizita la toaleta despre care nu vă spun decât că – dacă erau acolo şi nişte reviste – probabil m-ar fi găzduit la fel de mult timp cât am petrecut la masă, pentru că nu aş fi sesizat vreo diferenţă de atmosferă. Doar oglinda enormă, bucuria unei femei care merge să-şi pudreze nasul, îţi aduce aminte unde te afli.
Ţin minte că pe vremuri era un banc ce numea acea epocă de aur şi „la belle époque”, poanta fiind dată de pronunţia „labele poc” ce îi lua în râs pe aplaudaci. Actualizând şi încercând să devenim serioşi, să acordăm aplauze restaurantului din Petroşani.

Clubul digestiv

 

Tânăra noastră rubrică (deşi i-am putea spune nou-născută) a avut succes încă de la primul text, dacă judecăm după reacţiile stârnite. Bune, rele, cel mai important este că au existat. De aceea ne-am gândit că n-ar fi lipsit de interes să acordăm, atunci când noi vom considera că este cazul, un fel de „drept la replică” restaurantului prezentat. Nu vom oferi spaţiu tipografic gazdelor noastre culinare pentru a scrie, efectiv, dar vom reveni, uneori, să mâncăm în acelaşi loc.
Ne pare rău dacă cei de la Belazur s-au supărat. N-avem nimic cu ei personal şi de altfel cu nimeni. S-a întâmplat doar să începem cu ei. Peste câteva luni, vor fi mândri de asta. Când am revenit pe terasa aceea superbă, unde ninge cu petale, am fost serviţi impecabil de acelaşi băiat timid. E bine că s-a întâmplat aşa, ne-am dat seama însă că ar fi ştiut să facă aşa de prima oară. „Mă scuzaţi, vă aduc desertul sau aşteptăm până termină şi doamna de mâncat?” nu se învaţă peste noapte. Şi o plăcuţă pe o uşă de toaletă e atât de simplu de montat! Singurul regret este că proprietarii nu şi-au făcut timp să stăm puţin de vorbă, la cafeaua de final. Asta, de obicei, rezolvă multe. Suntem convinşi că dacă revenim peste încă o vreme, totul va fi perfect.
N-ar fi păcat să nu continuăm, dacă am avut aşa „rezultate” bune încă de la început?