glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

HANU’ „MOŞ OPINCĂ” sau cum să mănânci din ochi

În toate plimbările mele prin ţara asta m-am convins că cel mai bine este să priveşti doar în zare. Abia atunci România este cu adevărat frumoasă. Ce legătură are asta cu seara de sâmbătă, petrecută de noi la Hanu’ „Moş Opincă” din Deva, veţi afla imediat. Să spun doar, la început, că de data asta am ales să luăm cina în grup numeros (15 persoane), cu anunţare şi rezervare din timp. Ba mai mult, unii dintre noi, consultând meniul pe net, au comandat şi mâncarea. Avem oaspeţi de prin alte locuri şi vrem să-i impresionăm în primul rând cu locaţia restaurantului.

Nu ştiam de ce i se spune han. Acum mi-e clar: la un moment dat ar fi bine să laşi maşina şi să iei calu’. Ultimele sute de metri încerci să te strecori printre gropi, pe un drum care este cât se poate de neasfaltat. Nu c-ar fi vina proprietarului, asta este doar o informaţie. Denivelările au probabil rolul ca la întoarcere să îţi aşeze temeinic mâncarea în stomac, dacă reuşeşti să o ţii acolo. Parcarea este încăpătoare, cel puţin pentru capacitatea restaurantului şi chiar lângă ea, cam nepotrivit, cred eu, a mai „crescut” o căsuţă pentru cazare. Interesantă. Aş intra în amănunte referitor la camere, paturi şi alte de-astea, dar rubrica este de mâncărimi culinare, nu de alt fel.
Platourile cu virşli sosesc pe masă în secunda doi după ce ne aşezăm. Probabil i-au opărit până invitaţii noştri au admirat priveliştea. Prudenţi, am avut noi această contribuţie la cină, alături de oferta restaurantului care, de neiertat pentru unul cu specific rustic, nu avea celebrii cârnăciori în meniu. Să mai spun doar că ar fi trebuit aduşi în oala cu apă fierbinte, să nu se sleiască, dar astea sunt fineţuri pe care nu oricine le ştie. A durat mult până am primit restul felurilor. Gândindu-ne că uite, le gătesc acum, ca să fie proaspete, avem răbdare. Şi pălincă din oferta casei. Era prea frumos să fie „din partea”, aşa ceva vezi mai rar pe la noi. Când sosesc farfuriile, unele porţii sunt, inexplicabil, reci, deşi nu e o seară răcoroasă… Noi, gazdele, cei care am comandat pe loc, trebuie încă să mai aşteptăm…

Eram prea mulţi, n-am întrebat la fiecare cum e mâncarea, drept pentru care vă spun despre ce am primit în farfurie noi, cei doi „titulari”. În rest, doar ce-am mai tras cu ochiul şi nasul pe la ceilalţi. Aşadar, tigaia mea picantă. Tot condimentul care ar fi trebuit să fie şi în peştele de alături, a ajuns la mine. Recunosc carnea de porc doar după textură şi încerc să ocolesc măcar bucăţile de ardei (arde-i?) iute. Mănânc pe modelul Labiş şi sting cu apă, că-s şofer. Când eram copil, în cazuri din astea o întrebam pe mama dacă mai are piper. „De ce, mai vrei!”. „Nu, am crezut că l-ai pus pe tot aici…”. Vecina de peste masă se sperie cât de mare este salata ei, dar asta doar până termină arătoasa şi bogata parte superioară şi ajunge la prea generosul pat de salată verde, singurică şi natur. Însoţitoarea mea obişnuită într-ale vizitelor culinare a comandat păstrăv, pentru că somonul a fost limitat în ofertă la doar câteva bucăţi care s-au dus spre invitaţi, c-aşa-i frumos. V-am spus că n-avea condimente? Am fost blând. Probabil că aşa găteşte Bear Grills ce reuşeşte să prindă sau să culeagă: fierbe, prăjeşte şi se alimentează. Ori eu, când vin la un restaurant, fie el şi rustic, am pretenţia să mănânc şi să mă delectez. Apoi, dacă te fiţoşeşti şi pui lămâia în staniol, cu găuri ca să curgă sucul, atunci nu lăsa capul peştelui la vedere. M-a deranjat, aşa se uita la mine de m-a făcut să mă simt vinovat că iau cina…

Aşa se vede Cetatea Devei de la „Moş Opincă”
Aşa se vede Cetatea Devei de la „Moş Opincă”

Azi n-am să vorbesc despre servicii. Poate doar ca să o onorez pe doamna care ne-a servit. Cred că n-a fost cuminte peste săptămână de-au lăsat-o singură, sâmbăta seara, la o terasă plină. Cu toate astea, aşa depăşită de evenimente cum o văd că este, vorbeşte decent şi politicos, lucru de apreciat. Aş vrea doar să o informez că aveau Cola Zero, ba chiar un frigider plin şi nu-i frumos, dacă n-ai chef (sau timp) să mergi până acolo, să minţi, că-ţi creşte nasul. Adevărul ni l-a spus însă când am întrebat de unde sunt legumele din garnitură. „Congelate”. Că doar n-om avea pretenţii să meargă la piaţă, e departe, ei sunt pe deal. Baba Opincă, atunci când trăia la sat, tot congelate îi dădea moşului.
Toaleta este în specific. Nu e în fundul curţii dar seamănă cu una din aia. Ce-i drept, are vas. Mai are şi o ventilaţie care dă direct în bucătărie. Vă spun asta sigur, când am ieşit am studiat terenul temeinic. Atunci când am anunţat la masă, s-a lăsat liniştea câteva clipe dar am revenit cu vestea bună: oricum e defectă. La final mesenii au plecat relativ sătui şi mulţumiţi, deşi când un om, la restaurant, povesteşte despre ce va găti el a doua zi, asta înseamnă că ceva n-a fost chiar bine. Ne-au vorbit însă mult şi laudativ despre cât de frumos s-a văzut Cetatea şi aşa revenim la afirmaţia de la început, adică la Hanul „Moş Opincă” e bine să priveşti doar în zare şi mai puţin în farfurie. Hai, să nu fiu rău. Poţi privi, că n-arătau rău porţiile, dar să te limitezi la atât.
Nu reuşesc să înţeleg de ce în turismul românesc nu se întinde fiecare după posibilităţi şi după priceperi. Dacă hanul ar insista pe dotările de agrement care sunt cu adevărat frumoase şi multe, pe camerele despre care ştiu că sunt în regulă şi eventual ar pregăti doar câteva feluri de mâncare simple şi gustoase pentru cei ce flămânzesc legănându-se în hamacele din livada aia superbă, toată lumea ar fi mai mulţumită. Până atunci, veniţi cu copiii la joacă, luaţi-vă un sandvici de acasă şi comandaţi doamnei doar o Cola. Da’ să nu fie Zero, că de obicei n-are.

Clubul Digestiv