glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

COCOŞUL DE AUR, între prezentare şi realitate

E puţin şocant să vrei să mergi la restaurantul care se numeşte „Cocoşul de aur”, să îţi închipui doar strălucire din cauza numelui şi odată ajuns acolo să dai peste ceva negru. Chiar foarte negru. Faptul că localul este lipit de un lăcaş de cult, asociat culorii despre care vorbeam, te duce imediat cu gândul că ar trebui musai să cauţi în meniu, la deserturi, dacă nu cumva au şi colivă. În fine, nu asta este cel mai important, e doar un gând de hâtru înfometat. Hai mai bine să vedem ce mâncăm şi cum suntem serviţi aici, la doi paşi de centrul municipiului Deva.

Încă un restaurant tradiţional, o modă care se extinde. Arunc o geană la interior şi decorul este fain, cu ştergare pe pereţi. Chiar şi chelnerul are pe el o ie. Vine imediat după mine, nu aşteaptă nici măcar să mă aşez undeva, mă urmăreşte ca pe un hoţ. Sau sunt eu prea sensibil? Aleg terasa doar pentru că înăuntru e pustiu şi nu cred că m-aş simţi confortabil, mai ales că de data asta am venit singur să iau cina. Primesc meniul şi prezentarea făţoasă, mă atrage în asemenea măsură încât mă pierd în studierea lui: fiecare fel de mâncare este însoţit de o fotografie despre care aflu că e chiar originală, adică văd chiar mâncărurile pe care le pot primi. S-a muncit ceva aici, de apreciat asta. După câteva minute, văzând că eu nu dau nici un semn că m-aş fi hotărât la ceva şi am de gând să răsfoiesc tot meniul, băiatul se pune lângă masa mea cu carneţelul în mână, un fel de „ar fi cazul să comandaţi”. Pe vremuri aici era un fast-food şi a mai rămas ceva în aer. Profit de faptul că văd în meniu o pâine bună, pe vatră şi comand la aperitiv o zacuscă. Se potriveşte cu o pereche de virşli iar ca fel principal merg pe o pastramă de oaie cu mămăligă şi mujdei. Nu sunt neapărat fan de asemenea carne, dar în meniu arată foarte bine. Şi ca să încheiem cu prezentarea ofertei, în general e compusă din bucate cu adevărat tradiţionale (ce gamă bogată de murături!) şi printre ele, pentru cei care doresc, se găsesc şi clasicele mâncăruri din bucătăria internaţională, dar numai strictul necesar. Asta e bine, pot mulţumi pe toată lumea, păstrând specificul.

Ca o paranteză, să vă spun de ce am cerut virşli? Anul trecut veneam aici la cină cu doi prieteni din Bucureşti, comandam aşa ceva ca să mă laud cu produsele locale şi după un sfert de oră de aşteptate aflam că mai au doar două perechi, un fel de două paie la trei măgari. Acum verific stocurile. Poate atunci am avut doar ghinion.

Primesc rapid apa plată comandată pe care, tot în mod tradiţional românesc, ar trebui să o beau din sticlă. N-am pahar. Zacusca vine imediat, să nu rabd foame până la pastramă, doar ăsta e rolul aperitivului. Porţie mare, mare de tot. Alături, un coş cu pâinea pe vatră. Salivez. Îmi trece prin cap că azi iese o cronică pozitivă, totul pare destul de în regulă. Până gust…

Să recapitulăm: decor bunicel, prezentare ireproşabilă, servire rezonabilă. Mâncarea, în schimb… După modelul femeii ideale în accepţiunea ţăranului român de la începutul secolului trecut, adică multă şi proastă, da’ îţi faci treaba cu ea. Zacusca musteşte de ulei şi îmi aduce aminte de un cuvânt pe care îl folosea bunica mea pentru mâncarea fără nici un gust: lihodă. Sunt sigur că e cumpărată de la tradiţionalul supermarket din colţ. Pâinea e pe vatră doar în poze, în realitate este acelaşi „burete” alb şi poros pe care-l găseşti în mai toate restaurantele româneşti. Virşli nu îşi merită denumirea, sunt un fel de cârnaţi comuni plini cu piper şi dacă cei care au deschis localul ăsta doresc, le pot da câteva contacte unde ar găsi produsul tradiţional, e plină zona Bradului de producători adevăraţi. Nu de alta, dar se nimeresc nişte clienţi care nu-s de pe-aici, îşi fac o idee greşită şi ar fi păcat.

Vine repede şi pastrama de oaie. Sunt servit pe modelul tăvălug, nici nu terminasem virşli. Trei bucăţi mari de carne. Întrebasem de la început dacă e şi gătită sau doar pastramă normală şi am fost asigurat că este făcută pe grătar. Încerc să o tai dar micul cuţit nu face faţă, aşa că cer altul. Primesc un jungher adevărat care răzbeşte prin carnea pe jumătate crudă dar cred că aş avea, în continuare, nevoie şi de alt set de dinţi, dar mi-e ruşine să cer. Acum mi-e clar de ce au adus-o repede, alţii nu aduc nici apa în aşa timp record. Mujdeiul e o zeamă limpede cu gust de usturoi dar ingredientul de bază lipseşte, aşa că nu-l pot folosi nici măcar pe mămăligă. Mi-e foame şi va trebui să mă descurc tăind carnea în bucăţele mici. Mestec îndelung, întrebându-mă de ce n-am luat peşte. De prost. Sau de pofticios.

Baia, să nu uităm baia. Mă rog, toaleta. Chiar aveam nevoie, nu m-am dus acolo în urma uleiului în exces din zacuscă. Perfect curată, perfect utilată. Poate doar ar trebui ca lumina să se aprindă cu senzor când intri, să nu cauţi, ca mine, întrerupătorul pe toţi pereţii, într-o beznă perfectă.

M-am chinuit puţin dar am plecat acasă cu burta plină, însă fără să am vreo plăcere de gurmand, aşa cum ar trebui să ai într-un restaurant. Pe prima pagină a meniului scrie că ei îşi doresc să îşi aştepte clienţii cu mâncarea aşa cum ar vrea ei să fie aşteptaţi seara, acasă, de mama. N-au precizat dacă nu cumva este vorba de mama vitregă. Dorinţa lor rămâne un deziderat. Poate că nici nu aş fi fost chiar aşa de critic cu mâncarea, în definitiv nici nu mă aşteptam să fie ca la un local cu ştaif şi „chef”, dar în momentul în care prezentarea te urcă la un nivel foarte înalt, când cazi de acolo te loveşti cu atât mai rău. Ghinionul lor.

Tags