PARENTING CU BUNA LIBA

„M’em tai-tai” se vrea o rubrică de călătorie, dar nu numai despre călătorii fizice ci și despre călătorii în timp (amintiri și nu doar). Spun asta pentru că azi îmi permit luxul de a călători în amintiri pe care creierul meu era pe cale să le transfere în sertarul subconştientului.
Să fie oare asta vreun semn timpuriu de ceva boală degenerativă? Nu știu, mă bucur doar să deschid sertare ale memoriei demult închise.

Făceam găluște cu prune (atât de apreciate dar atât de multă muncă să le faci). Era trecut de miezul nopții, și modelând cu răbdare la bilele de aluat, îmi vine în minte o imagine veche. Eu și bunica, migălind la găluște împreună. Copil fiind, aveam meteahna de a nu mânca decât foarte puțin și doar ceea ce îmi plăcea, iar găluștele cu prune erau printre favorite. Harnica mea bunică Olivia (Buna Liba) era pedepsită des să mi le facă.
Mie îmi spuneau ȚUCU, așa mă alintau de la verbul a țuca – a pupa – nu mă alintau Țuca, ci Țucu, pentru că eram din cale afară de băiețoasă dar și pentru că eram prima nepoată și ei și-ar fi dorit un băiat…).
De ce vă spun toate astea? Ca să înțelegeți amintirea mea. Cu sâmburii prunelor din găluște am învățat eu să scriu și să citesc. Ca să stau la masă cuminte și să mănânc cum se cade acest desert delicios, bunica m-a învățat să îmi scriu cu sâmburii din găluștele cu prune numele – adică Țucu. Aveam nevoie de 12 sâmburi pentru asta și buna Liba cu moșu Victor împreună cu mine trebuia să îi „adunăm” mâncând frumos la masă.
A fost primul cuvânt scris de mine cu mare drag, pentru că era numele meu, era scris de mine cu ceva provenit din ceva ce îmi plăcea foarte mult.
Nu auzise Buna Liba de parenting sau de ante-parenting, ci doar a căutat și a găsit o metodă simplă de a îmbina utilul cu plăcutul într-un mod atât de ingenios!
Buna Liba, dacă astăzi ar trăi, ar putea să facă bani frumoși ținând seminarii de parenting și dând lecții despre cum să îți educi nepoții cu cele mai simple mijloace la îndemână… Nu ar ști să ne spună despre co-sleeping, că nu avea vreme să doarmă cu mine. Nici “bravo” nu ar spune – pentru că, zicea ea atunci când faci ceva trebe să faci cumsecade pentru că așa trebuie. Nici să dea explicații nu avea vreme, că muncea într-una, chiar și iarna la gura sobei ștrincănea – „că nu se cade să șezi numa’ când ești bolnav!”.
Găluștele mele cu prune de anul ăsta mi-au trezit nostalgii și întrebări fără răspuns, dar literele scrise cu sâmburi de prune rămân prima mea lecție de scriere.