CASTLETOWN – Incursiune de suflet într-o bijuterie arhitectonică vie secolului 18 (galerie foto)

Viața are atâtea surprize și daruri frumoase pentru noi și așteaptă doar să le descoperim singuri. Oameni frumoși și locuri deosebite se află mereu la o aruncătură de băț și trebuie doar să vrem să le vedem și să ne bucurăm. Din păcate ne lăsăm copleșiți de grijile mărunte și amânăm la nesfârșit prilejurile oferite nouă cu dărnicie de către soartă. De multe ori am aflat frumuseți nebănuite doar deschizând o ușă, pierzându-mi pașii pe cărări lăturalnice sau fructificând timpi morți…Am învățat să am mereu ochi deschiși  și sufletul gata pregătit pentru lucruri și locuri frumoase și ascunse iar plăcerea descoperirii lor să fie direct proporțională cu surpriza neașteptată oferită de descoperirea lor.

Manuela, prietena căreia îi datorez descoperirea unei destinații de suflet -Irlanda- îmi povestește cu patimă cum, în vreme ce ateriza la întoarcerea dintr-o călătorie, aproape că s-a urcat pe vecinul ei care stătea în avion lângă geam, uimită fiind să vadă aproape de Dublin un domeniu impresionant de a cărei existență nu știa încă. Așa a descoperit ea Domeniul Casteltown și apoi l-a recomandat tuturor amicilor, mulți dintre ei irlandezi.

Aflat la vreo 20 de kilometric de Dublin, în apropierea unui orășel de nici 10.000 de locuitori – Kildare, din ținutul cu același nume-  domeniul CASTLETOWN este o destinație căreia trebuie să îi acorzi o zi întreagă dacă vrei să fii bucurat atât de castel, de parcul ce îl înconjoară cât și de cărările șerpuinde de pe malul râului ce îl străbate.

Castelul a fost construit intre anii 1722-1732 de către cel mai bogat irlandez al acelor vremuri, William Conolly, care pe atunci era și o personalitate politică marcantă a Camerei Comunelor (un fel de Camera deputaților a Parlamentului irlandez). Dorind  atunci să își etaleze public puterea și bunăstarea, William Conolly încredințează renumitului arhitect  Italian Alessandro Galilei sarcina de a proiecta ceea ce urma să fie clădirea principal a castelului în mijlocul unui domeniu de 220 de hectare. Cele doua aripi în formă de arc de cerc au fost adăugate ulterior, menite fiind să adăpostească personalul ce deservea această reședință.

Pășind pe aleea centrală spre castel am senzația că aripile sale laterale doresc să mă cuprindă într-o îmbrățișare de bun venit, asigurându-mă tăcut că această clădire nu este deloc rece și neprimitoare după cum pare.

Deși este o dimineață rece de weekend în decembrie suntem uimite să vedem zeci de alergători pe aleile parcului, îmbrăcați sportiv în hanorace multicolore care însuflețesc aleile cețoase, alegând mulți dintre ei cu genunchii goi și răsuflări de locomotive aburinde. Familii cu copii în cărucioare, moșneguți cu căciulile trase peste urechi, bunicuțe venite perechi-perechi ne întâmpină cu zâmbete calde peste tot. Parcarea este plină ochi, deloc asfaltată – dar nimeni nu face nazuri dacă mai nimerește într-o baltă proaspătă, toți se bucură de frigul și ceața dimineții de decembrie și de răgazul pe care razele soarelui strecurate prin cearceaful ceții pare să îl promită surâzător.

În fosta bucătărie impunătoare a castelului se află acum o cafenea primitoare unde cei ce și-au încheiat turul de jogging vin gălăgioși să ia un mic dejun cu puține calorii (așa cum ne spune un anunț caligrafiat de un elev silitor la intrare). Rând pe rând se ocupă toate mesele de tineri sau mai puțin tineri gălăgioși și veseli care folosesc acest prilej grozav pentru a socializa. Trag și eu cu urechea, nimeni nu se plânge de nimic, toți își împărtășesc nimicuri banale și schimbă opinii amabile despre orice. Miroase îmbietor a pâine prăjită, lapte cald și ouă prăjite – elemente nesofisticate de mic dejun care apare rapid pe mese.

Echipa care servește la masă în cafenea este formată din tineri de 16-18 ani, fete și băieți care par a nu știi meserie, sunt cam zăpăciți și înceți, dar nimeni nu se supără când un chipeș chelner roșește stânjenit de a fi încurcat comenzile. Iar capucino pentru mine a fost o ciocolată cu lapte delicioasă adusă din greșeală, nu am putut însă să îl mai necăjesc și eu. La sfârșit chiar i-am mulțumit că mi-a trezit amintiri faine din vremuri vechi când ciocolata cu lapte era un lux. Manuela va rămâne să ia aici micul dejun în vreme ce eu mă grăbesc să prin turul de ora 11.

CATLETOWN se poate vizita doar în tur însoțit de ghidul oficial, turul durând maxim o oră, dar pentru că la ora 11 eram singura vizitatoare, iar la 12 nimeni nu s-a înscris, am avut norocul de a zăbovi cu ghidul meu aproape două ore.

Arhitectul italian Alessandro Galilei a gândit intrarea maiestuoasă într-un hol impunător, foarte înalt, cu tavanul maiestuos sprijinit de coloane zvelte rotunde, terminate cu ghirlande de flori bogate. Pavajul de piatră de calcar în tablă de șah, în contrast cu pereții și tavanul de un alb strălucitor fac ca intrarea să fie demnă de un palat regal. O opera de artă în sine este și scara ce duce la etaj, sprjinită de 220 de mici coloane aurii care parcă vor să accentueze bogăția și noblețea locului.

Castelul a fost aproape 250 de ani în proprietatea familiei Conolly. De fapt, frumusețea de care azi ne bucurăm o datorăm Luizei Conolly, soția strănepotului acestuia. Lady Luiza, o tânără talentată și deșteaptă sub a cărei îndrumare Castletown devine o bijuterie arhitectonică. Ghidul meu rostește la fiecare frază numele ei, accentuând de fiecare dată talentele și îndemânarea ei, priceperea în a administra acest vast domeniu.

-Dar de unde avea Lady Luiza atâția bani, întreb eu uimită fiind de cheltuielile pe care le face.

-Haideți să vă arăt registrele castelului, ținute personal de Lady Luiza. Și mă duce într-o încăpere vecină unde se odihnesc pe rafturi tomuri groase. Ia de pe raft la întâmplare un registru gros și îmi arată socotelile Luizei. Pe coloane separate, cheltuieli sau încasări, cu explicațiile de rigoare. Chiar contractul pentru amenajarea scării principale avea un act adițional – pentru că Luizei I se păruse prea scumpă scara, ceruse constructorului ca în prețul respectiv să asigure și întreținerea scării timp de 5 ani, lucru cu care acesta fusese de acord).

-Lady Luiza s-a ocupat de arendarea întregului domeniu de 220 de hectare și a investit câștigurile obținute în amenajarea și dotarea castelului. Candelabrele de exemplu, comandate la Veneția din sticlă de Murano colorată  a vrut ideea de ambala în unt bucată cu bucată, zeci de piese mai mici și mai mari care apoi au fost spălate și asamblate.

Ghidul meu vorbește despre Lady Luiza cu atâta drag și respect încât îl întreb cumva contrariată de laudele pe care I le aduce.

-Sunteți cumva vreun nepot al doamnei Luiza?

-Cum adică?

-Mă uimește felul în care îi rostiți numele.

-Eu m-am născut în acest ținut, familia părinților mei are rădăcini aici. Soția mea și familia ei s-au născut aici. Întregul ținut datorează Lui Lady Luiza respect pentru tot ceea ce a făcut. Au fost și vremuri grele, după inundații grave, când ani la rând Lady Luiza s-a ocupat ca locuitorii din ținut să aibă ce munci pentru a se putea reface casele și drumurile noastre. Cum să nu fiu recunoscător pentru un asemenea om?! Până și salariul ce îl câștig azi ca ghid oficial i-l datorez indirect!

Îi dau dreptate cu glas tare și mă uit în ochii lui și văd că însuflețirea care l-a cuprins este reală, omul acesta vorbește din tot sufletul. Jos pălăria pentru educația pe care a primit-o și pentru respectul pentru înaintași pe care ar trebui să îl învățăm și noi.

Astăzi Castletown se află în proprietatea statului și este administrat de stat, care a investit în 10 ani vreo 20 de milioane de Euro pentru a-l renova și a readuce aici o parte din mobilierul original, completat cu piese de epocă. O vreme s-a aflat și în proprietatea fundației Desmond Guinness (fiul marelui berar Guinness) care a făcut mari eforturi de resaturare și dotare, de asemenea.

Rând pe rând străbatem camerele de la etajul întâi, deocamdată acestea sunt deschise publicului, urmând ca de anul viitor și camerele de la etajul doi să se poată vizita.

Salonul roșu, apoi Salonul verde, biroul Lady-ei Luiza, Galeria lungă sunt încăperi pe care le străbatem pe rând și în care zăbovim în tihnă eu admirând decorațiile iar ghidul meu neobosit să evoce măiestria Lady-ei Luiza.

Camera de print este unică în Irlanda. Este vorba de un hobby celebru în secolul 18 printre bogații irlandezi, care printr-o tehnică ingenioasă își imprimau pereții cu reproduceri alb-negru după opere celebre. Zeci de reproduceri sunt aici pe pereți, de diferite mărimi, după operele preferate de Lady Luiza, pe care se spune că le-a făcut personal, arătându-și astfel și îndemânarea.

Mă despart de ghidul meu cu o caldă strângere de mână și cu promisiunea fermă că voi recomanda acest loc grozav tuturor. Acum îmi dau seama că nu am reținut numele lui, dar scriu azi un mail către Castletown să le spun ce grozav ghid au.

E deja amiază când ajung din nou la bucătăria castelului, unde în soba originală de fontă credeam că arde un foc viu. Dar era doar o instalație cu beculețe roșii care încălzea vizual atmosfera. Am mai învățat ceva, și imediat ce am  ajuns acasă mi-am pus și eu luminițe în șemineu.

Mulțumesc Manuelei pentru acestă zi frumoasă, iar ea chicotește vesel :

-Știam că o să îți placă, mă bucur de bucuria ta. Și îmi mai povestește încă odată cum s-a aplecat nepoliticos peste domnul care stătea la geam în avion, neștiind ce comoară e atât de aproape de ea.

Iar eu am încălecat pe tastatura mea,

cu speranța ca și voi să vă puteți bucura

de bucuria mea.