glasul-hd.ro Web analytics

Me’m tai – tai

AVEM DE TOATE

Într-o frumosă dimineață de vineri, la o cafea aromată pe terasa unei cafenele de fițe din Milano, având în strălucirea blândă a soarelui de mai, mulțimea de oameni străbătând Piața Domului, mulțumeam în gând șansei de a fi acolo și mă bucuram cu glas tare de frumusețea momentului…

Spre masa liberă de lângă noi se îndreaptă o pereche parcă desprinsă din filme. Ea – tânără și “tunată integral” (buze cioc de rață, gene maxi, păr super blond, sâni XL, picioare până la gât, bronz de Honolulu, unghii de Chanel), poșetă Louis Vuitton (originală), cărând elegant plase de cumpărături de firmă, cățărată pe niște tocuri de bibelou și cu niște ochelari de soare YSL. El – deloc tânăr, genul de dandy italian tomnatic către 60 de ani, elegant și discret, cu zâmbet șugubăț, cu lavalieră multicoloră și pantaloni ou de rață și sacou verde mentă o ținea protector de braț pentru că echilibrul ei era problematic pe piatra cubică…

Se așază lângă noi și încep o conversație la care tragem cu urechea, într-o engleză știrbă  plombată cu cuvinte italiene – el sau rusești – ea. Această Barbie își descria copilăria abuzată de un tată alcoolic care bea vodcă la micul dejun și un frate bătăuș și o mamă siluită – de parcă cel din fața ei putea fi luat de prost. Era un scenariu cusut cu ață albă pe care el – El Tomnatico Macho – se făcea că îl crede zâmbind îngăduitor. De parcă poți să crezi o asemenea Barbie, care probabil s-a tunat pe banii de vodcă a tatălui, nu pe banii vreunui alt tomnatic – dar ce mai contează?  El povestea cum a ieșit dintr-o afacere de familie pentru că a muncit destul iar acum vrea să “enjoy la dolce vita” – să se bucure de viață.

Ar trebui să vă pot descrie privirea tânărului chelner care le-a adus meniul – care văzuse destui astfel de turiști, probabil. Meniul era de fapt un carton frumos, dar simplu imprimat pe ambele fețe. Era ora prânzului și ea, istovită de cumpărături, cerceta lista întorcând-o de pe o parte pe alta, apoi uitându-se la El Tomnatico Macho intrigată întreabă, în engleza ei estică: „Asta-i tot?”.

El, uitându-se la meniu răspunde: „AVEM DE TOATE, draga mea, paste, rizzoto, pizza și canneloni, ce ne putem dori mai mult?”, cu un zâmbet înțelept și un gest larg spre vederea minunată a Domului scăldat în soare. Ea face un bot de rață bosumflată și comandă elegant o pizza și paste carbonara, iar el rizzoto cu porcini. Desigur, și apă plată și un ristreto la final.

Chelnerul vine rapid cu comanda lor și le așază elegant farfuriile pe masa minusculă, la care Barbie, bosumflată, găsește ceva de reproșat, ca să arate cine e stăpân și cine slugă, iar El Tomnatico Macho mulțumește elegant. Barbie apucă o felie de pizza cu unghiile ei impecabile din care mușcă de două ori cu o expresie acră, iar apoi împinge la o parte farfuria, dezgustată, în timp ce el ciugulea elegant din rizzoto, lăudându-l: “Ce mai gust, ce mai savoare, grozav!”. Vine chelnerul cu pastele ei carbonara aburinde – deja noi salivam uitându-ne la ei – paste pe care ea le răscolește cu furculița și le dă la o parte doar lingând elegant furculița. El continuă să se bucure nestingherit de orezul lui pe care îl mănâncă până la ultimul bob, ștergându-și mustața cu șervetul din dotare. Chelnerul debarasează masa la cererea ei, că nu mai avea fata loc de blide pline – și are grijă să ii arate din nou cine e sluga, în vreme ce el mulțumește frumos și laudă grozav aroma de porcini a orezului. Noi ne uitam ca la teatru. Ne terminasem cafelele și mâncasem câte un canneloni minuscul, dar delicios, și priveam la spectacolul de lângă noi.

Alt peisaj. Duminică la prânz, o zi însorită de toamnă târzie când parcă toată lumea a ieșit la plimbare.

La amiază, pe terasa unui restaurant cunoscut de lângă Deva, ocupasem o masă și comandasem câte o supă de tăieței. Apare o maxi-familie cu copii și bunici și părinți tineri. Cer și ei meniul – care era la fel de scurt ca și cel de la Milano, dar cu feluri de mâncare de pe la noi. Și încep hărțuirea unicei chelnerițe (amabilă, dar extrem de obosită) cu tot felul de pretenții. Daca pireul de cartofi are unt de casă sau de magazin, dacă legumele sunt de Metro sau din grădină, dacă grătarul e cu cărbune sau electric, dacă roșiile din salată sunt de plastic, dacă prăjiturile sunt de casă sau industriale, de ce latră câinii, Fanta ce aromă are, Pepsi de ce nu au cu lemon, câte și mai câte, în vreme ce noi toți, de la celelalte mese așteptam, ei nu se mai săturau de întrebări încrucișate. Îmi era milă de săraca femeie care nu mai prididea cu răspunsurile, iar ei o bombardau cu nemulțumiri, iar în final pentru copii au comandat paste cu ketchup, iar ei, câte un grătar cu salate.

AVEM DE TOATE. Ca și italianul spusese chelnerița la început, neștiind cu cine are de-a face.

AVEM DE TOATE. Italianul era fericit cu mâncarea lui bună și simplă, fără farafastâcuri, în vreme ce Barbie coborâtă din pom era nemulțumită de tot. Ca și românii noștri veșnic nemulțumiți de ceea ce fac alții, uitând mereu să se bucure de o zi frumoasă, de un soare îndrăzneț și de ocazia de a mânca împreună cu cineva drag. Să fie asta o tară a populațiilor crescute în totalitarism?!

Tags

Vezi și

Close