glasul-hd.ro Web analytics

Me’m tai – tai

Me’m tai – tai

Corina Oprişiu se numără printre noii colaboratori ai „Glasului”. A călătorit mult şi continuă să facă asta ori de câte ori are ocazia. Am rugat-o să ne spună câte o poveste dintr-un loc în care a fost. Seria efectivă începe săptămâna viitoare. Astăzi vă prezentăm un fel de „scrisoare de intenţie” a autoarei.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am mereu bagajul făcut. Un bagaj micuţ, de călătorie pentru una – maximum trei zile. Nici nu ştiu dacă e bine sau rău. Cred că nici nu mă interesează. De fapt, dacă stau să mă gândesc, toată viaţa mea mi-a plăcut să plec şi să vin. Mi-au plăcut plecările, mi-au plăcut şi întoarcerile.
Bunica mea a murit când aveam vreo 6 ani. Mereu îmi spunea „taci, că m’em tai-tai”. Nu-mi aduc aminte ce făceam eu ca ea să aibă replica asta, dar mama mea îmi povestea că mereu voiam să plec la plimbare. Mama era la muncă, bunica era ocupată cu ale gospodăriei, iar eu trăgeam de fusta bunicii „Hai, să m’em tai-tai”. Probabil de-acolo mi se trage şi bagajul care stă lângă uşă gata pregătit. Sau poate pentru că m-am mutat prea des, poate c-am schimbat prea des locurile, ţările…
Tai-tai poate să-nsemne să merg până la Săcărâmb, până la cafeneaua „Jos Pălăria”, poate să-nsemne să merg până la Cluj sau Sibiu, ori la schi (cu toate că nu schiez) sau poate să însemne un city-break la Milano ori Viena, cum la fel de bine poate însemna un sejur de o lună sau chiar două, sejur muncit, în Australia. Şi mai poate să însemne vreo 10 ani de navetă între Simeria şi Deva, ori încă aproape 10 de navetă între Detroit şi Deva.
Încă din liceu, când am început să fac naveta Simeria – Deva, aveam o mică garderobă într-un ghiozdan, de la pantofi de schimb până la o eşarfă care să poată schimba ţinuta de uniformă într-o ţinută de mers la meditaţii sau, nu se ştie, poate o reuniune de sâmbăta după-masa. Încă de-atunci am învăţat să călătoresc „uşor” (travel light – cum spun americanii). Dacă mă-ntrebaţi cum începe o călătorie sau dacă am vreun plan, de cele mai multe ori n-am planuri. Sau poate am dorinţe sau vise.
Orice copil se bucură când ştie că merge la plimbare. Din aceste plecări învăţăm lucruri noi, vedem atât de multe, schimbăm experienţe, răspundem la provocări, iar apoi ne întoarcem cu drag acasă. Asta nu înseamnă că dacă-mi place să plec, îmi place pentru că nu-mi place acasă. Acasă este ancora mea, refugiul meu. Este locul meu de echilibru. Niciodată nu-mi pare rău că plec dintr-un loc superb pentru că ştiu că mă întorc acasă. Eu doar sunt mereu în căutarea frumosului, a bucuriei, a noului. Sau poate că fug de timp, încerc să fug mai repede decât timpul. Poate că încerc să trăiesc experienţe pe care într-o viaţă n-aş avea timp să le trăiesc. De fapt, toată viaţa noastră e o călătorie, că ne dăm seama sau nu. Nu ştiu care este răspunsul cel mai potrivit pentru motivarea nevoii de a călători, dar mă bucur întotdeauna de o călătorie, aşa că hai să m’em tai-tai.

P.S. Cam atât cu mărturisirile, deocamdată. Săptămâna viitoare o să vă povestesc cum am fost cu capu-n nori în Cappadocia.