glasul-hd.ro Web analytics

Special

DE LA WALLMARK LA RIEU

„Dincolo de duşmănii de rasă ori de gen, peste orice dispute politice şi depăşind duşmănii comune, muzica este cea care întotdeauna va uni oamenii”. Ca să aflăm şi noi, românii, aceste lucruri, a trebuit să vină la Cluj un olandez şi să ni le spună. Pentru că dacă nimeni nu ne-ar fi deschis ochii cu privire la talentul de vindecător universal al muzicii, noi poate am fi rămas blocaţi în disputele rockeri – depeşari sau, mai aproape de noi, intelectuali – manelişti. Olandezul se numeşte André Rieu. Dar pentru mine cele două zile în care m-am desfătat cu muzică au început, banal poate, cu Wallmark. Adică o mare vedetă versus câţiva (încă) necunoscuţi. Să vă spun…

Joia trecută am plecat spre Teatrul de Artă din Deva să ascult un concert de jazz doar pentru că aşa ne-am obişnuit la Deva, să bifăm orice manifestare culturală, flămânzi încă şi cu frigiderele sufleteşti aproape goale. Uneori mi se pare că nici măcar nu ne mai uităm la termenul de expirare sau la gust şi halim, fără să alegem, orice. Cu o seară înainte tocmai mă intoxi… dar nu, acum nu scriem despre teatru. Nu sunt neapărat un admirator sau cunoscător al jazz-ului şi încă mă chinui să pricep un Garbarek, dar genul ăsta de muzică mă scoate uneori din stări ciudate pentru a mă băga în altele şi asta-mi place de mor. Sala e cam plină şi-mi doresc să cred că-i aşa nu doar pentru că organizatorul a împărţit cu dărnicie invitaţii gratuite. Urc la etaj pentru că ştiu, de pe vremea când ascultam de acolo, licean fiind, trupe româneşti celebre ale acelor vremuri, că se aude tare fain.

Pian, portabil aş spune, de fapt o mică orgă modernă, chitară, bass cu cinci corzi, baterie bine dotată sau „industrie de tobe” cum spuneam noi odată. Patru puştani de maximum 30 de ani şi spun asta din perspectiva mea personală, „conduşi” de un saxofonist care mi se pare aparte prin tot felul său de a fi pe scenă. Asta e prima impresie. Lângă ea, primele piese. Aduc a Kenny G, astfel că mă pregătesc de o nouă seară uşor dezamăgitoare. Pianistul însă decide să dea drumul la degete şi începe să ne farmece şi odată cu el se încălzeşte întreaga trupă, plus o domnişoară trupeşă de la balcon care se porneşte să danseze. Încă reticenţi, o privim uşor amuzaţi. Nu ştim că peste o oră şi jumătate vom sfârşi la fel, dansând printre scaune. Nu prea realizez conştient când şi ce se petrece dar notele zboară pe gura saxofonului ca fluturii şi umplu aerul gonite de cascadele repezi ale clapelor. Instrumentiştii intră pe rând, ca la o prezentare de modă, sunt meseriaşi, poate mai puţin chitaristul care şi-ar dori mai multă forţă. Omul cu saxofonul cântă la un moment dat prin sală, e singurul căruia instrumentul îi permite libertate de mişcare şi pare la locul lui printre spectatori. Închid ochii în timpul unei piese şi mă visez în locuri în care poate nu voi ajunge niciodată, vorbesc aici strict de muzică. Pauzele de vorbe rup din păcate prea des vraja, Mark, pianistul e vinovat de asta dar apoi tot el o recompune pe loc şi fără efort. Când, spre final, Walle, canadianul de la saxofon, ne regalează cu o prelucrare minunată după „Copacul” lui Zsolt Kerestely şi Aurelian Andreescu (pentru cei care au terminat de foarte mult timp liceul), decid că tocmai am asistat la cel mai bun concert găzduit de scena teatrului devean în ultimii… mulţi ani.

Trei zile. Mă regăsesc la Polivalenta din Cluj, să-mi văd pe viu DVD-urile cu concertele lui André Rieu şi să o însoţesc pe mama, care a primit biletele cadou de Crăciun. Mă întreb câţi dintre noi mai facem cadou bilete la concert mamelor? Sau iubitelor. Clasa şi ţinuta muzicienilor de pe scenă încearcă din greu să schimbe atmosfera unei monstruoase şi nepotrivite săli de sport, dar altfel unde în România să bagi atâta amar de lume? Nu vreau să îmi stric zen-ul dat de împlinirea unei vechi dorinţe aşa că trec peste mârlănia unuia care mă roagă să nu mai vorbesc în timpul primei piese şi apoi continuă să ronţăie… pop-corn, sorb cu sete din sticluţa de apă luată obligatoriu la suprapreţ de la organizatorii care ne controlau genţile de apă, nu de bombe şi încerc să mă concentrez pe muzică. Hotărât lucru, clujenii sunt şi ei flămânzi de cultură, dar spre norocul lor la ei găteşte un chef.
André Rieu a reuşit de-a lungul a 32 de ani să facă din concertele simfonice, poate prea pretenţioase pentru mulţi dintre noi, show-uri de zile mari. Nu-mi vine în minte altă comparaţie decât „Cirque du Soleil” în lumea divertismentului. La fel cum Nightlosers, că tot suntem la Cluj, reuşesc să combine impecabil blues-ul cu ritmurile etno, aşa Rieu nu se sfieşte să treacă de la splendide partituri clasice şi soprane la rock’n’roll cu pianista dansând step pe pian şi asta fără să supere vreun meloman, oricât de strict ar fi acesta în preţiozitatea lui sobră. La Cluj, în concertul lui Andre Rieu şi al orchestrei Johann Strauss a nins, au zburat baloane, s-a dansat vals şi practic s-a evadat temporar dintr-o lume prea reală şi prea complicată. În cele trei ore, olandezul fermecător a reuşit să joace pe degete un public imens, dovedind că ştie să-şi aleagă muzicienii, muzica, umorul şi invitaţii. Momentul în care, dând dovadă de respect pentru un public dealtfel grozav, l-a invitat pe Gheorghe Zamfir să cânte „Mă sui-i în Dealul Clujului” a încheiat o reprezentaţie pentru care a meritat să fac drumul de la Deva. Primele sunete de nai au smuls sălii un oftat iar restul doar au acompaniat un cor ad-hoc ce a murmurat, nu a cântat, refrenul. Cineva, la ieşirea din sală, zicea că ce s-a întâmplat în acea seară e de nepovestit. Nu sunt eu chiar ăla de-a încercat să pună părul la arcuş, dar mă bucur că totuşi am încercat să fac asta, chiar şi numai pentru cei care n-au avut şansa să fie acolo.

Două seri de muzică în doar patru zile. Cât de diferite, în tot ceea ce au însemnat ele şi cât de asemănător de minunate! Am auzit că atunci poţi spune despre tine că eşti fericit, când te trezeşti uşor în dimineaţa de luni şi poţi începe săptămâna fără să-ţi fie greu, cu zâmbetul pe buze. Dacă eu am făcut asta după doar patru ore de somn în pat, restul dormind la volan, de la Cluj la Deva că deh, sunt scumpe cazările în capitala Ardealului, atunci cred că vă daţi seama care a fost starea mea. Să spun doar că luni, la prima oră, am fost în stare să mă uit la ştiri fără să mă enervez. Oprisem sonorul şi pusesem muzică. Nu mai ştiu ce, nişte moldoveni talentaţi care cântau jazz împreună cu un canadian sau un charismatic olandez şi al său „band” în rochii de seară şi smochinguri. Contează?