glasul-hd.ro Web analytics


Special

Tradiții hunedorene de sărbătoarea Învierii

Paștele a reprezentat pentru comunitățile tradiționale hunedorene cea mai importantă sărbătoare creștină. Și acum, în lumea satului hunedorean, chiar dacă în majoritatea locurilor tradițiile din această perioadă s-au pierdut, Învierea Domnului și săptămânile de post care o preced reprezintă un timp sacru pentru comunitate.

În lumea satului tradițional, cele șapte săptămâni ale Postului Mare însemnau tot atâtea trepte de spiritualitate. În perioada postului, interdicţiile alimentare sau referitoare la anumite îndeletniciri erau ţinute şi respectate de întreaga comunitate sătească. Săptămâna Patimilor, ultima din postul Paștelui, este bogată în obiceiuri și datini tradiționale și reprezintă un timp aparte care îi pregătește pe credincioși pentru Învierea Mântuitorului.

Săptămâna Patimilor

Etnologul hunedorean Marcel Lapteș, unul dintre cei mai importanți cercetători români ai satului tradițional hunedorean, a prezentat pentru „Glasul Hunedoarei” cele mai importante obiceiuri din Săptămâna Mare și din noaptea și duminica de Înviere.

Săptămâna începe cu Lunea Mare şi Sfântă, zi care reprezintă începutul patimilor lui Iisus de la intrarea în Ierusalim. În unele sate ale comunei Ilia exista credinţa că cine moare în Săptămâna Mare va merge direct în iad, deoarece Raiul este închis.

Marţea, denumită şi Seacă, este o zi în care comunitatea considera că trebuiau luate măsuri împotriva infertilităţii atât vegetale, cât şi animale, spune etnologul, care dă ca exemplu satele de cîmpie, unde preoţii erau chemaţi de săteni să slujească în hotarul satului împotriva dăunătorilor din holdele de grâu, iar în satele de munte se făceau descântece pentru a nu seca laptele la oi şi la vaci.

În Miercurea Paştelui exista interdicţia de a se toarce, pentru că sătenii credeau că torsul le putea „întoarce minţile”. Marcel Lapteș amintește și de obiceiul strigării peste sat, care se petrecea în unele localități în nopţile de miercuri spre joi. Obiceiul reprezenta un fel de „judecată de apoi” a colectivului în vederea purificării pentru sărbătoarea apropiată. „În Miercurea Paştilor nu spălam rufe şi nu mai mâncam urzici că erau deja măritate (trecute – n. red.) şi unele babe îngropau oarece ouă la hotar să nu bată piatra”, este un alt obicei consemnat de etnologul hunedorean.

„În Joia Mare sau a Patimilor se întâlnesc numeroase practici de pomenire a morţilor. Se deschidea Raiul şi iadul până la nouă zile după Rusalii. Se aprindeau focuri ritualice şi se aduceau ofrande alimentare şi materiale cum ar fi colacul, oala, lumânarea sau tincleul, care mai întâi erau sfinţite la biserică şi apoi se puneau la mormântul morţilor sau în locuri în care se bănuia că morţii «neîmpărtăşiţi» veneau în zilele nefaste. Joia, cunoscută şi sub numele de Joimăriţa, era ţinută cu străşnicie de fiecare sătean. În această zi se mai obişnuia purificarea prin apă, a spălatului ritualic a membrilor familiei, pentru a fi curaţi în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii”, explică Marcel Lapteș.

Vinerea Paştelui are mai multe denumiri în popor – Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, Vinerea Şchioapă, Vinerea Seacă, Vinerea Frumoasă sau Vinerea Scumpă. În vremuri mai de demult, părinţii îşi scăldau copiii în apele Mureșului ca să „le sece bubele” şi să aibă „pielea frumoasă şi dalbă”, iar copiii mari se scăldau în râu având în mână un ou roşu, pentru „a nu prinde frigurile”. În multe sate hunedorene se mai păstra în urmă cu câțiva ani obiceiul ca după slujba de Denie sătenii să-şi ocolească casa de trei ori cu lumină şi să facă o cruce cu lumânarea pe pereţi, ca întreaga gospodărie să fie ferită de foc, trăsnete şi boli.

„Sâmbăta Paştelui are cea mai mare încărcătură ritualică, care capătă valenţe deosebite prin plasarea printr-o cosmogonie originală  a satului şi gospodinei, care găteşte preparatele de Paşte. Din tot ceea ce face, forma capătă prin gesturile sale o putere deosebită de a valorifica alimentele ritualice cum sunt pâinea, carnea – miel sau ied, ouăle şi zarzavaturile – ceapa şi usturoiul. În general, pasca se face de formă rotundă, semnificând bolta cerească, dar având şi o explicaţie mai profană, pentru că se zice că rotunde erau scutecele cu care a fost înfăşat pruncul Isus, sau dreptunghiulară, pentru că aşa a fost mormântul Mântuitorului, precum sunt şi cozonacii alungiţi, ca sicriul în care a fost îngropat. Astfel, pasca mai reprezintă, alături de colacul ritualic, preparatul tradiţional de Paşti în mai toate satele hunedoreane. Pasca, alături de alte alimente din ciclul pascal, marchează reperele ciclului de viaţă vegetativă, precum şi pâinea, ca metaforă a fiinţei umane şi fertilităţii. Mielul şi drobul sunt alimente tipice sărbătorii Paştelui.  Drobul este un preparat specific românesc care strângea la un loc mitul mielului sacrificat,  în speţă, Mântuitorul, prin jocul semantic  (intestine, organe), ca un fel de anafură spirituală şi materială a omului. Mielul mai reprezintă jertfa Mântuitorului care aducea blândeţe, simplitate, inocenţă şi puritate, simboluri fundamentale ale lui Hristos”, explică Marcel Lapteș.

Noaptea de Înviere şi Duminica Paştelui

În noaptea de Paşti nimeni nu dormea, la fiecare gospodărie se făceau focuri, precum şi în curtea bisericii, care era menţinut până în zori. În trecut existau o mulţime de obiceiuri în mai toate satele hunedorene. Deşi multe s-au pierdut, câteva obiceiuri spectaculoase mai erau întâlnite și în ultimii ani: Steagul de Paşti (Certej şi Gondol), Înconjuratul toacei (Brădăţel, Glodghileşti, Muncelu Mare, Micăneşti şi Almăşel). „În satul nost, Bucureşti, în noaptea de Înviere flăcăii din sat instalează în curtea bisericii puşcoiul cu carbid din care trage toată noaptea împuşcături pentru a alunga pe Satana, care a venit cu întreaga gaşcă de diavoli să spurce biserica şi să fure coşurile cu bucate şi ouă roşii ce urmează a fi sfinţite. Când aud împuşcăturile de carbid diavolii fug de mănâncă pămîntul şi-i lasă pe creştini în pace”, este un obicei consemnat de etnologul hunedorean.

Esenţa sărbătorii Paştelui o reprezintă Învierea Domnului. Marcel Lapteș evidențiază ca moment principal al zilei spălatul ritual, de dimineaţa, care asigură tuturor participanţilor garanţia unei bunăstări în anul ce vine, la care se adaugă consumul de alimente ritual, care acţionează magia imitativă: peşte – dinamism; oul- esenţa existenţei, naşterea; caşul – aspect pur al materiei. „Mai-nainte îmi spunea baba că de Paşte se punea un ou roşu într-o cantă cu un ban scump de florin şi se învârtea oul în apă de douăşpce ori, spunându-se  <Hristos a  înviatu’!> că noima era așe: banu îi vânzarea de Iuda către Domnu şi ou roşu sângele ce s-a curs de pe cruce”, este un alt obicei pascal consemnat. Cea mai răspândită este legenda după care Maica Domnului aşază sub crucea răstignirii un coş cu ouă peste care curge sângele Mântuitorului şi le colorează în roşu.

„Incontestabil, Paştele este cea mai importantă sărbătoare a lumii creştine, fiind percepută de mentalitatea ţărănească într-o manieră de profunzime a morţii şi reînvierii în care timpul este temelia actului ritual. În general, sărbătoarea e privită de comunitate ca un timp sacru. Iată cum cele şapte trepte de spiritualitate ţărănească rămân unităţi de viaţă tradiţională în ciclul pascal al sărbătorilor, repere fundamentale pentru înţelegerea acestui mod de viaţă de către comunităţile rurale tradiţionale”, consideră etnologul Marcel Lapteș.

„Duminica Paştelui era zi pentru ospătare şi divertisment. Încetarea interdicţiilor după Postul Mare pare să fie o descătuşare pentru comunitate. Cu toate acestea există instrucţiuni de hrănire pentru cei care au postit ca să nu li se facă rău. Peste tot, oamenii se făleau cu hainele noi confecţionate în cadrul şezătorilor şi clăcilor, cu respectarea, începând cu noul an şi până la Paşti, a unor interdicţii de ţesut – cusut în timpul Postului Mare. Pentru acest nou an textil se numărau aproximativ o sută de zile, pentru realizarea hainelor noi. Cu toate că această sărbătoare se petrecea cu familia, tinerii din satele hunedorene organizau în această zi diferite jocuri, care deveneau cu timpul obiceiuri pline de originalitate, care atrăgeau întregul sat” (Etnologul Marcel Lapteș).

Vezi și
Close
Back to top button
Close
Close