glasul-hd.ro Web analytics

Special

Un an fără Ştefan Ciocan

Ne-am întâlnit într-o redacţie, prin 2002. Un proiect jurnalistic începea cu Ştefan Ciocan la timonă. Pamflet, anchete, editoriale… mai ales editoriale tăioase şi bine scrise, toate de Ştefan. În rarele-i crize de inspiraţie zicea: „Daţi-mi un cuvânt”. Venea un cuvânt din redacţie şi, după 15 minute, editorialul lui Ştefan Ciocan era deja scris şi pus în pagină.
Într-o zi de vineri, cu un an în urmă, pe la ora 14.00, vorbeam cu el la telefon. Un subiect local. „Bine, vorbim luni”. Apoi, spre seară, a venit şi vestea.
După ce ne-a părăsit, luni la rând, am reuşit să republicăm editoriale de-ale sale. Pentru că mai toate sunt la fel de actuale ca scrierile lui Caragiale. În unele e de-ajuns să înlocuieşti nişte nume, în rest… aceeaşi piesă. După săptămâni bune, când (aparent) ne-am mai revenit din şoc, s-a pus problema unui nou editorialist. Cam greu. Pe când filmul „Bohemian Rapsody” a ajuns şi pe la noi prin cinematografe, a venit şi argumentul: „E greu să cânţi în locul lui Freddie Mercury”. Imposibil, de fapt.

„Cum, un an? Deja?”

Claudiu Sav

Când Ciprian Iancu m-a sunat ieri să îmi spună că la finele săptămânii e deja un an de când Ștefan a plecat, am ridicat din sprâncene. De fapt, m-am și încruntat. Știți, acea încruntare care vine la pachet cu uimirea. „Cum, un an? Deja? Un an? Vorbești serios?”. Culmea e că mă aflam în același loc în care mi se confirmase teribila veste, în urmă cu un an. Atunci am simțit nevoia să iau o gură de aer. Era mai cald, dar caldura aceea sufocantă de dinaintea unei ploi zdravene.
Dar nu conta, simțeam nevoia să iau aer, să mă plimb. Așa cum simt acum nevoia să mă plimb pe aleea cu amintiri.„A walk down the memory lane”, cum spun americanii. Nu e doar un an de la plecarea lui Ștefan, ci aproape 10 de când l-am întâlnit prima oară în redacția ziarului. „Redacția” era, pe-atunci, într-un apartament de la parterul unui bloc de pe strada care duce spre Sala Sporturilor. Literalmente, ziarul a început de jos – hai, de la parter – și a crescut frumos, cu și alături de Ștefan. Frumos, nu?!
Chicotea într-una dintre încăperi, alături de Mihaela Tămaș, așa cum făcea 99 la sută din timp. Mi-a spus să mă așez pe canapeaua tare de acolo, după ce, ulterior, Mihaela îi vorbise despre mine. Un student la jurnalism, care nu-și dăduse încă licența, care voia să se întoarcă acasă, după ce gustase din plin din nebunia Timișoarei. Ademenit de șansa de a face ceea ce visase. Jurnalism. Sau ceva pe acolo. Naiv, prin definiție.
„Și ce dacă termini facultatea de jurnalism? Asta nu înseamnă că știi să scrii cum se cuvine. Că vezi lucrurile altfel, că ai ochi critic și alte cele. Dar vedem. Cum ai zîs că-ți zîșe?” Fraza mi-a rămas tapetată în fața ochilor mult timp de atunci. Dar, al naibii, a funcționat. M-a ambiționat și m-a făcut să-mi fac treaba cu mare atenție. De „teamă” că materialele vor trece prin filtrul lui. Că mă fac de rușine, că-i fac pe cei care m-au recomandat de toată bafta. Ce a urmat?! Primul salariu, plătit din buzunarul lui (ziarul trecea printr-o situație financiară dificilă). L-am urmat la bancă, de unde a scos suma asupra căreia ne înțelesesem, iar pe drum mi-a spus că dacă merg pe aceeași linie, banii vor fi în plan secund, cu timpul.
Și așa a fost, așa și e. Așa a fost, așa și e, Ștefan! Și e doar o bucățică din lunga listă a momentelor de pomenit cu „moțu’” în frunte. Și-or mai fi, sănătoși să fim, să le depănăm. Întru amintirea lui, a celui care a fost, este și va fi glasul ziarului pe care-l răsfoiți.

Un an fără Moţu’

Bogdan Barbu

Sună ca ultimul şablon – şi el sigur ar fi fost de acord cu asta – „a trecut un an de când ne-a părăsit Ştefan Ciocan” ori „s-a împlinit un an de când Ştefan Ciocan a trecut în nefiinţă”. Acestea fiind zise, nu o să insist asupra faptului că pe 11 mai 2018 am pierdut un coleg şi un om de calitate, ci asupra realizărilor sale, pe care ni le amintim cei ce l-am cunoscut. Sigur, a lăsat neîmplinite multe lucruri pe care le mai avea de spus ori de făcut, iar distanţa de la vorbă la faptă era la el atât de scurtă, că de multe ori până termina de zis lucrul respectiv era gata. Dar, mai important, a şi lăsat ceva în urma lui, nu a trecut prin viaţă şi prin presă ca gâsca prin apă.
În primul rând, a crescut lângă el profesional generaţii de jurnalişti, în presa scrisă şi în televiziune. Ca om care am început să lucrez la un ziar acum mai bine de un sfert de veac – cam în acelaşi timp cu Ştefan, deşi drumurile ni s-au intersectat mai târziu – am preferat desigur să am alături oameni cu experienţă, atât ca subaltern la început cât şi ca şef mai târziu. Oameni de presă, care să aibă habar ce trebuie făcut la o publicaţie şi să nu aibă nevoie să fie duşi de mânuţă ca să meargă treaba. Fireşte, reprezentanţii acestei specii pe cale de dispariţie sunt fie greu de găsit, fie lucrează deja în altă parte. Cum publicaţiile apar şi dispar, mai demult într-un ritm parcă mai accelerat decât acum, nevoia de ziarişti era şi este acută. Când Ştefan mă solicita să particip la un proiect nou, prima dată răspundeam afirmativ, apoi întrebam invariabil „cine mai vine?”. Era unul (sau două) nume cunoscut(e), în rest inşi care nu mai avuseseră tangenţă cu presa până în acel moment. „Păi şi ce facem cu ei?” îl chestionam, mai mult de control, pentru că mă obişnuisem cu răspunsul. „Îi învăţăm. Îi creştem. Le arătăm. X are talent, Y e „prinzaş” de felul lui, Z se străduieşte şi e muncitor”. „Aşa o fi, dacă zici tu”, era replica mea, mai mult pentru că din principiu nu dau sută la sută dreptate pe nevăzute cuiva, fie el şi Ştefan Ciocan. Şi aşa era, omuleţii învăţau pe parcurs, pentru că Moţu’ avea cu ei o răbdare de invidiat şi de către un şahist.
Sigur, nu toţi rămâneau, pentru că aşa ceva era imposibil. Dacă Ştefan nu suporta ceva, atunci acel lucru era impostura. În presă. În politică. În administraţie. În cultură. Cine dovedea că nu are „aplecare” spre ziaristică sau nu corespundea unor standarde morale ale profesiei nu făcea mulţi purici la un ziar alături de Moţu’. Ceilalţi, cei mai mulţi, cei care au vrut să înveţe şi au învăţat meserie de la el, mai sunt şi astăzi în presă – majoritatea dintre ei. Amintesc aici o discuţie pe care am avut-o nu demult cu nişte colegi de breaslă, referitor la faptul că nu vine nimic din urmă, că nu apare o nouă generaţie, tânără, de jurnalişti şi că tot „veteranii” duc în spate presa scrisă hunedoreană. Mă gândesc că nu mai apare nimeni şi din cauză că nu mai e Ciocan. Să îi înveţe. Să îi crească. Să le arate. Lor, celor cărora este nevoie să li se arate drumul în presă, le lipseşte Ştefan – fără ca ei să o ştie – cel puţin tot atât cât nouă, cei care l-am cunoscut.

Dragă Ștefan,

Îți scriu pentru a doua oară. Cu greu, m-a rugat Ciprian și nu pot să-l refuz, am o slăbiciune pentru el, cum bine știi. Ne-am petrecut ceva ani împreună toți trei încercând să facem cât mai bine meseria asta. Adesea ne-a reușit, n-am chef acum să fac pe modesta. Nu cu tine.
A trecut un an de când te-ai mutat în altă parte. Au rămas multe lucruri nespuse. În ziua în care ai plecat, am văzut iar și iar ultima ta emisiune, de fapt, ultima noastră emisiune, pentru că am fost invitata ta. De atunci, și a trecut deja un an, Doamne, un an!, m-am gândit adesea – „Dacă mi-a scăpat ceva? Dacă a fost vreun semn? Dacă mă uitam mai cu atenție și remarcam ceva și poate acel ceva ar fi schimbat totul?”. Da, știu, vine vremea când timpul unui om se oprește. Al tău s-a oprit însă prea repede. Nici acum nu pot să vorbesc despre tine la trecut. Parcă aștept să mi se spună că a fost doar o glumă, că te-ai întors dintr-o călătorie și începi iar să (ne) enervezi. Am mai spus-o, nu am fost noi cei mai buni prieteni din lumea asta, dar am recunoscut întotdeauna că mi-a fost ciudă atunci când ai scris sau spus ceva mult mai bine decât mine. Nu sunt ipocrită, m-ai și enervat îngrozitor adesea, am spus amândoi și lucruri urâte unul despre altul. Fără importanță, nici măcar nu îmi amintesc vreunul. Îmi amintesc, în schimb, la milimetru ce am vorbit înainte, în timpul și după emisiunea din 9 mai 2018. Ultima! Am râs mult atunci! Este că sunt incoerentă?! Să nu râzi! Ba da, ai voie! Mi-aș dori să povestim și despre tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul an, greu pentru mine, pentru că la fix 9 luni după ce ai plecat, și mama mea s-a mutat pe o stea. Of, și dacă tot ți-am scris acest lucru atât de dureros pentru mine, să știi că am văzut-o pe Iulia, fetița ta dragă, căreia i-ai scris acea scrisoare minunată. I-am spus că e frumoasă, ea mi-a răspuns că e și luptătoare. Dacă ai fi văzut-o cum a luat în pumnișorul ei mic pământ și i-a dat drumul în „casa” ta. Ai fi fost mândru de ea pentru că e într-adevăr puternică, așa cum i-ai scris să fie.
Închei scrisoarea, Ștefan, că o să începi să râzi de mine că devin patetică!
Doar atât mai vreau să-ți spun: ai avut perfectă dreptate – „România este precum cartoful, tot ce are mai bun e sub pământ!”. Nu voi uita niciodată această zicere a ta!
Ai grijă de tine și de toți cei care sunt „acolo”,

Monalise