glasul-hd.ro Web analytics

Special

Aurel Vlaicu. Mărturisirile sale despre zbor și imagini de colecție

Pionier al aviației mondiale, o personalitate a României, un erou al meleagurilor hunedorene. Aurel Vlaicu este viu în memoria românilor prin invențiile, cutezanța și moartea sa tragică în timp ce-și trăia marele său vis – zborul.

Glasul Hunedoarei vă prezintă câteva mărturisiri pe care marele aviator le-a făcut despre ce a însemnat pentru el să făurească mașinării de zbor și să plutească în văzduh împreună cu păsările.

„Impresia cea mai puternică am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Binținți, în Ardeal. Bleriot încă nu trecuse Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot de lemn și n-avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice și aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri înălțime, după ce a alergat câțiva zeci de metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor și dinaintea ochilor, fascinați de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi, chiuind și pocnind cu foc din bice.

Bucuria cea mai mare însă, am simțit-o, când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care-mi consacra mașina. Zburasem și asta era principalul. Mă menținusem singur în aer, făcusem evoluțiuni neșovăielnice. Publicul care era de față m-a aplaudat cu entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca și beat de bucuria fără margini a izbânzii. Începusem să mă dau peste cap pe câmp de fericire. Cei din jurul meu ziceau c-am înnebunit. Și eram, într-adevăr, nebun de entuziasm și mulțumire.

De altfel, este în adevăr de mirat cum omul nu înnebunește când zboară. Mă ridic. Și un gol pare că se face deodată în toată ființa, ca și cum m-aș ridica foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile, plantațiile prind să alerge nebunește în urma mea, să se depărteze din ce în ce, să se micșoreze, să devină tot mai puțin clare. Până la o sută de metri am impresia că zbor cu un tren fulger, pe un drum fără șine, peste lucruri și oameni. E înălțimea favorită la care-mi place să zbor. La o sută de metri nemărginirea văzduhului nu mă neliniștește, alergarea nebună a lucrurilor de sub mine îmi dă continuu senzația amețitoare a vitezei cu care zbor (…).

Când trec de 500 de metri începe să-mi fie urât. Pământul nu se mai vede decât ca o imensă movilă de cenușă sură cu pete albe, munții și văile se nivelează…

Confrații zburători (ciorile și ceilalți … aviatori de această categorie) au dispărut cu desăvârșire. Mă simt singur și începe să-mi fie frică. Nu mi-e frică de căderi sau accidente. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. (…)

De la furtul lui Prometeu, omul n-a îndrăznit încă o aventură atât de primejdioasă. Și, pe cât se pare, ca și Prometeu, omul modern va ispăși prin eterne picături de sânge această nouă taină furată Dumnezeirii” (fragmente dintr-un text apărut în “Albumul Vlaicu”, tipărit la Orăștie, în 1920).

 

Cartea de vizită a lui Aurel Vlaicu

Carte poștală scrisă de marele inventator

Tags