glasul-hd.ro Web analytics


Special

Lucian Blaga, impresii din călătoria la Sarmizegetusa Regia, la “Terasa Magilor”

Glasul Hunedoarei vă prezintă fragmente din impresiile poetului și filosofului Lucian Blaga după o excursie la Sarmizegetusa Regia, pe vremea când se putea urca la Grădiște cu mocănița, în compania profesorului Constantin Daicoviciu. Excursia a avut loc, cel mai probabil, la sfârșitul anilor ’50, în amurgul vieții marelui poet.

“În ziua de 7 octombrie, dis-de-dimineață, plecam în excursie peste Dealul Feleacului, vreo 30 de persoane. Societatea era foarte pestriță, dar închegată într-un fel prin interesul colectiv, foarte românesc, acordat arheologiei dace. Porneam cu mare elan și cu un mare autobuz spre „Terasa magilor”. Cerul senin și bruma ce acoperea iarba, de o parte și de alta a șoselei, anunțau o zi frumoasă.
Pe la ora 8 dimineața ajungem la Costești, un sat în Valea Orăștiei, cu gospodării temeinice, pierdute sub multă frunză, la poalele munților. Excursia noastră era plănuită de două zile și jumătate. Ajunși în sat, ne luăm numaidecât în primire locurile de găzduire, în diverse case, ai căror stăpâni, țărani, sunt obișnuiți cu atari vizite de excursioniști. După puțină odihnă o întindem în grup, pe jos, spre cetățuia invizibilă din vârful unui muncel, sub poalele căruia valea și apa se îngustează dintr-o dată. Soarele de toamnă lovește tare. Ne dă pârjol cu osebire celor care nu avurăm parte de vară. După un urcuș de o oră, nu tocmai anevoios, ajungem deasupra unei văi laterale. La o casă țărănească, cu livadă de pomi: aci locuiește paznicul cetățuii. Ne întindem păturile sub pomi și ne așezăm să ne odihnim. Printre pomi cu frunză rară au mai rămas niscai mere roșii și gălbui. Ne însărcinăm să-i mântuim de povară. Deschidem apoi traistele și rucksackurile, întindem pe iarbă și pe pături merinde și băuturi, și să ne ospătăm într-o atmosferă de glume și veselie. (…)
Pe la ora verticală, D. (Daicoviciu – n. red.) avea să ne țină o oră de istorie și arheologie despre acest ținut dacic. Spre a da un suport intuitiv lecției, un asistent desfăcu în fața noastră o hartă mare, pe care o atârnă de craca unui pom. Într-o expunere foarte succintă, foarte vioaie, D. ne arătă cu toiagul său ciobănesc tot sistemul cartografic al cetăților dacice. Înțelegeam, după toate lămuririle ce le primeam, că în acel ceas ne găseam chiar în centrul sistemului, pe care numai un ochi de vultur dacic, ca al lui Burebista, a putut să-l conceapă atât de adecvat peisajului. (…)
Arși pe dinăuntru de ozonul zilei, obosiți de atâta priveliște, istoviți de urcușuri și voie bună, ne-am culcat târziu ca să ne sculăm foarte de dimineață. Încă pe întuneric. Eram îmbrăcați ca de iarnă, în paltoane și cojoace. Trebuia să luăm, pe la cinci dimineața, trenul spre Grădiște. L-am prins încă la timp.

“Brumă sfântă, pură ca lacrimile neplânse ale seminței noastre”

Ceata noastră călătoare a ocupat câteva platforme goale de vagoane ce urmau să fie încărcate până seara cu lemn de fag, sub poalele Muncelului de la Grădiște. Ne ducea în sus trenulețul gâfâind, urmând cursul apei. Cristalul curgător din matca râului își arăta păstrăvii speriați de lumea de afară. Locomotiva slobozea din când în când câte-un strănut gros, de fum, de zgură și scântei. Fulgi fini de funingine se așezau pe pielea pudrată a cucoanelor și a studentelor. Finețea fulgilor căuta parcă într-adins finețea fețelor.
Ajunși pe la ora 9 la poalele Muncelului, am sărit sprinteni de pe platforme. Privirăm o clipă clinul muntelui ce trebuia urcat. Ne pregăteam trupește și sufletește să-l luăm pieptiș. Și am pornit. Începutul a fost cu osebire greu. Urcușul semăna cu un asalt. După un sfert de ceas ajungem pe o lungă coamă. Trecem printre tulpini înalte și drepte, de fag. Par coloane într-un imens păgân. La fiecare pas, D. dă câte o lămurire. Pe tot versantul se găsesc, sub pădure și zmeuret, fărâmituri de piatră cioplită, cioburi și cărămidă. Aici se ridica vechea Sarmizegetusă a dacilor? Aci.
Încă două ceasuri de urcuș anevoios și ajungem la zidurile cetății. Vremea n-a putut să îngroape totul. Zidurile ies pe alocuri la suprafață până la înălțime de-un metru sau chiar mai mult. Pădurea cu rădăcinile ei a măcinat de-a lungul veacurilor calciu și bazalt. Rădăcinile au dărâmat și au topit. Temeiurile zidurilor au rezistat totuși, alături de glasul vântului, ca să fie până astăzi mărturie a unei măreții de început. Prin sondaje în spațiul dintre ziduri s-a putut reconstitui cu aproximație harta cetății. Pe celălalt versant mai abrupt se găsește „Terasa Magilor”. Ajungem și acolo căci această terasă ne este ținta. Pe „Terasa Magilor” vedem ici și colo săpături de încercare.
O parte a unui templu rotund, amintind prin formă și prin construcție stupele indigene, este dezgropat. Ne găsim pe locul fabuloaselor sanctuare, despre cei care istoriografia antică ne-a lăsat unele însemnări ce păreau oamenilor de mai târziu doar ecoul unor legende. Incredibila lor existență se confirmă doar 2000 de ani. Temple moarte trebuie să fie aici. Fără de aceste modele subterane, fagii cu scoarța de marmoră nu și-ar fi clădit templele lor vii. Un fior numenal, de sacralitate păgână, ne încearcă pe aceste înălțimi. Toamna solitară împrumută priveliștii cea mai sublimă față. Pe aici au avut loc, cândva, foarte demult, nebănuite rituri, pe aici s-a cântat liturgic întru preamărirea zeilor cerești și telurici ai strămoșilor noștri. Ce va ieși la iveală de sub toate aceste rădăcini ale fagilor și ale timpului?
Pe acest foarte înalt tărâm au amuțit și glumele lui D. Picuri de brumă topită la soare ne cad pe umeri și pe obraz. Brumă sfântă, pură ca lacrimile neplânse ale seminței noastre.
„Ceea ce vom dezgropa aici, ne spune D., va depăși orice închipuire și toate ipotezele. Ne găsim la o răscruce a arheologiei băștinașe. Sperăm să punem în curs de câțiva ani temeliile unei Getice”.
După câteva ore de înaltă reculegere pe înălțimi, începem să coborâm. Încet și cu teamă pe lunecușuri, prin tufe, prin grohotișuri, pe poteci, și pe povârnișuri. Pe înserate ajungem iarăși la vale, la halta trenului. Vagoanele sunt acum încărcate cu lemn de fag, ceea ce la venire fusese platformă, este acum un turn. Copacii lui Zamolxe se transformă în combustibil.” (Fragmente din cartea “Peisaj și amintire”, Lucian Blaga).

Vezi și
Close
Back to top button
Close
Close