glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

Mâncărimi culinare

Un prieten îmi povesteşte de dimineaţă, la cafea, cum se blochează practic strada Cernei în fiecare zi la prânz în faţa restaurantului Belazur, din cauza maşinilor parcate. Clienţi care intră să ia masa. Aş putea crede că locul e bike-friendly chiar şi numai pentru faptul că locurile la mese depăşesc numeric spaţiile de parcare, obligându-te să vii acolo doar pe două roţi, sau pe două picioare, ca să nu începi prânzul direct nervos. Curios de un nou experiment culinar, iau cu mine doi colegi şi mergem, intenţionat, la ora de vârf, chiar dacă asta înseamnă să chiulim un pic de la serviciu. Da’ lucrăm la patron, aşa că ne permitem.
Excludem din start interiorul, pentru că afară e primăvară şi găsim o masă liberă chiar sub o magnolie înflorită, pe terasă. Mai rar aşa un cadru primitor! Îmbătaţi de parfum, îl iertăm pe chelnerul care ajunge la masa noastră repede însă cu doar „două paie la trei măgari”, asta traducându-se în meniurile insuficiente. Când îi spun că-l las corigent la aritmetică, vine repede cu completarea, dar tot pare nelămurit. Non-conformist cum sunt, pentru că şi ziarele le citesc începând de la ultima pagină, încep cititul de jos, unde ni se atrage atenţia că produsele sunt pregătite special pentru noi, atunci, pe loc, aşa că şi noi ar trebui să fim pregătiţi special pentru ele, cu o aşteptare ce nu poate depăşi însă 40 de minute. Îmi sună ciudat asta, într-un mic restaurant de cartier. Aşa se procedează în localurile cu chef şi ştaif. Denumirile din meniu sunt şi ele prea pretenţioase şi felurile de mâncare prea sofisticate pentru locul în care ne aflăm. Să avem noi aşa un noroc? Venisem să halim ceva rapid, ieftin şi fără fiţe.
Băiatul care ne ia comanda e tinerel şi pare emoţionat, poate că i se trage de la nota mică luată deja la calculele cu meniuri. N-am reuşit să îmi dau seama dacă el e puţin tare de urechi sau eu vorbesc de parcă aş avea prune în gură, pentru că la fiecare fel de mâncare sunt nevoit să repet şi apoi să-l asigur că „da, filé de şalău prăjit vreau / deci nu pané? / nu, dragul meu, prăjit”. Alegem variat, eu iau pieptul de pui la grătar pentru că pentru mine frăgezimea lui este cel mai bun barometru al unei bucătării şi pentru că n-am curaj să mănânc vită într-un loc unde puiul e cumpărat congelat, de la Metro. Şi din nou: „… cu soté de ciuperci / deci nu cu smântână? / nu, soté”. Acum îmi vine să râd… Neapărat vrem şi celebrele – se pare – „Paste Belazur”, în speranţa că vor fi ce trebuie şi astfel ne completăm comanda. Din păcate doamna care ne însoţeşte şi care e la dietă, ca orice femeie modernă care se respectă, n-are noroc de legume la grătar, aşa că cere nişte salată simplă de castraveţi. Şi una de varză că deh, e prânzul şi vrea două feluri. Prima nu e în meniu, dar după aprobarea specială solicitată bucătăriei pentru aşa fiţă complicată, se aprobă.
În momentul ăsta, pentru că tot aşteptăm să ni se gătească, profităm ca să mergem la toaletă. E haios că pe uşa de la bărbaţi stă o plăcuţă cu o siluetă masculină iar dincolo scrie cu cariocă neagră „femei”, dar întotdeauna am fost de acord că femeilor le place mai mult să citească, aşa că sunt numai amuzat. Hm, curăţel. Aşa, la vreo 3 musculiţe din 5, dacă ar fi să parafrazăm clasificările clasice cu stele. N-a avut nimeni timp să aşeze rola de hârtie în suport, e pusă deasupra lui, aşa că ar trebui să mă chinui cu ea din mână, chit că are ditamai diametrul şi e grea. Când mă întorc pe terasă, bine dispus cum numai de la toaletă poţi să ieşi, încerc să mai pierd vremea fără să butonez telefonul aşa că-l abordez pe puşti cu câteva întrebări. Aflu că supa cremă de ciuperci „da, da, o pregătim chiar aici, la bucătărie. Din plic…”, că pozele cu mâncare din coada meniului au doar rol estetic, neavând vreo legătură cu ceea ce poţi efectiv comanda şi la final sunt mirat să aflu că locul salatei cu piept de pui e la preparate din pui şi nu la salate. Da’ uite aşa ne mai trece vremea şi vine mâncarea. În mai puţin de 40 de minute.
Nota aia cu prepararea pe loc îmi stă încă pe creier, alături de felurile pretenţioase din meniu care te fac să aştepţi cine ştie ce „desene” în farfurii. Însă ce avem noi acolo e mult, miroase bine dar este cam unsuros pentru gustul nostru. Pastele sunt potrivit denumite „Belazur” şi trecute la specialităţile casei pentru că sunt cât se poate de româneşti; un fel de tocană de ciuperci înecată cu sos gros şi greu. Plus spaghete fierte cam în duşmănie. În schimb pieptul de pui e fraged, chiar puţin în sânge şi soté-ul de ciuperci cu ardei e grozav.
Mă uit mirat la coşul plin de pâine pe care nu l-am solicitat şi nu sunt lămurit încă dacă e pentru paste sau pentru salatele doamnei. Nu mai puţin de 12 felii. Îndrăznesc apoi să-mi exprim nelămurirea cu privire la modul de preparare al şalăului, care pare pané, nu prăjit, pentru că stă cuminte într-o crustă gălbuie şi de aici se porneşte o întreagă tevatură, involuntară din partea mea, pentru că în câteva minute apare chiar patroana care ne ţine un curs scurt despre gătit, finalizat cu precizarea că „pané-ul e mai umflat”. Pare uşor enervată, dar se abţine eroic, ceea ce e de apreciat, dar tot n-aş zice că are atitudinea potrivită faţă de client. Nici măcar n-am zis că nu-l vrem, am întrebat, n-am dat cu paru’. În fine, nu mă pricep la bucătărit, sunt exclusiv consumator aşa că decid să mă rezum la mâncat şi las întrebările.
Am terminat şi ne scobim, virtual, printre dinţi. La concret nu putem, din lipsă de scobitori. După o vreme, puştiul ne întreabă, timid, dacă să spună la bucătărie să înceapă pregătirea desertului. Mă lasă cam fără vorbe cu asta dar se prinde repede de gafă şi pleacă să repare ce se mai poate. Cu asta, însumat, am cam depăşit cele 40 de minute… Dar „dulcele” e bun, clătitele cu brânză mă fac să mă gândesc la mama şi papanaşul suferă doar pentru că dulceaţa lui seamănă mai mult a sirop, dar asta e chestie de aspect, nu de gust. Şi necesita lingură, nu furculiţă.
Poate că aşteptările noastre au fost supradimensionate de povestea prietenului meu. Aia cu mulţimea de maşini parcate, ştiţi deja. Sau poate că avem noi altfel de regim alimentar preferat şi n-am venit în locul potrivit. Dar e sigur că nu e bine să încerci să pari restaurant „de centru” şi de fapt să serveşti mâncare din congelatoare şi plicuri, ieftină şi multă. Dacă îmbraci un om simplu şi onest în costum, îl sugrumi cu o cravată şi vrei să-l faci să pară domn, ăla nu face altceva decât să transpire şi să se simtă inconfortabil. La final am decis că totuşi ne-am simţit bine în cele două ore cât ne-a trebuit să luăm un mic prânz, pentru că am stat la aer, sub pomi înfloriţi, într-un loc de altfel minunat. Dar când am plecat, eu mi-am spus la fel cum o făcea fetiţa mea când era mică şi primea un fel nou de mâncare, iar bunica ei o întreba dacă i-a plăcut: „A fost bun, buni, da’ să nu mai faci…”.

Clubul digestiv