„La Băiatu’” – evoluţia (sau involuţia) unui brand culinar

S-a născut în urmă cu mulţi ani şi, fără vreun specialist în marketing, a devenit repede un brand local. Arsenie Boca al segmentului culinar, adică promo pe modelul „prin noi înşine”, pentru că, nu ştiu de ce, feed-back-ul pozitiv la români se dă doar atunci când e vorba de mâncare sau religie. Ca să vă faceţi o idee, ăsta e locul spre care eu evadam, în urmă cu doi ani, între o cununie şi nunta aferentă, doar ca să mă delectez cu cea mai bună mămăligă cu brânză din Deva şi împrejurimi, excluzând bucătăria soacră-mii. „Băiatu’” însă a crescut şi, ca orice adolescent, acum dă rateuri în comportament şi şi-a pierdut aura de copil-minune al gastronomiei locale. Dar nu e cu totul pierdut.
Când spun că s-a făcut mare, nu mă refer la spaţiu. Cobor în acelaşi garaj din Micul Dallas devean şi pe pereţi mă întâmpină aceleaşi tablouri afumate, pe lemn. Să fiu sincer, e trist înăuntru şi cam îmbâcsit. Ar fi putut pune nişte flori de sezon pe masă care să mai lumineze, este primăvară şi ar fi fost simplu. În urmă cu vreo 4-5 ani aveau lăcrămioare, bujori, dovadă stau imaginile de pe net. Acum au ales o mână de paie lungi şi uscate, pe după care ţi-e greu să-ţi vezi partenerul de prânz. Aşa că „debarasăm” pădurea şi ne aşezăm, lângă uşa larg deschisă, care ţine loc de ventilaţie, de altfel necesară.
Pe doamna care serveşte o cunosc deja de multă vreme. Îşi flutură grăbită părul lung până la brâu printre mesele la care lumea mănâncă, soseşte şi la masa noastră şi ne întreabă – foarte familiar, de altfel – ce vrem să mâncăm. Interesantă şi originală abordare. Oamenii ăştia au descoperit cum să se ferească de greşeala de a le lipsi vreun fel de mâncare din meniu: au eliminat meniul. Aşa că ni se recită tot ce este disponibil, pe la al şaptelea fel pierd şirul, cer o listă, ceva, şi primesc cel mai obosit meniu care mi-a fost dat să-l văd vreodată. Nici nu e de mirare că l-au ascuns.
La ciorbe e simplu, burtă şi gulaş. Pentru felul doi, mergem pe ideea că aici mereu a fost un loc în care vii să mănânci româneşte, adică mult şi prăjit, alături de cartofi. Doar cartofi, ni s-a spus clar când am întrebat. Dacă vrei altceva, gen biftec tartar sau sos cu ananas, cauţi în centru. Asta s-a „citit” printre rânduri, după ton. Nu-i vorba de asta, noi am fi vrut doar nişte orez, ceva legume, poate ciuperci, nu era mare scofală. Aici renunţi la diete şi mâncat sănătos şi – după cum se vorbeşte – ar trebui să te simţi ca la mama, care vrea doar să te sature şi eventual să te mai îngraşe puţin. Însă chiar şi numai pentru că a trecut iarna, puteau să aibă o salată de crudităţi, nu doar varză şi murături, în ton cu „uscăturile” care ornează masa.
Încă de la început eram decişi să nu studiem prea mult servirea, pentru că „La Băiatu’” a fost întotdeauna celebru pentru calitatea preparatelor şi nimeni nu a avut alte pretenţii. Dar nu pot, totuşi, să trec cu vederea faptul că ardeii iuţi îmi sunt aduşi împreună cu un fir de păr lung şi negru despre care nu e greu să spui de unde provine. Îi mărturisesc chelneriţei că eu piparca o prefer epilată şi nu mai conteneşte să-şi ceară scuze. E cumplit de jenată, de parcă i-aş fi spus ei că e neepilată. Chiar se retrage discret şi îşi leagă părul. Se vede că i-am creat un disconfort major cu remarca mea, dar a fost singura soluţie pentru ca alţii să nu mai păţească la fel. Sper că nu ăsta este motivul pentru care, câteva minute mai târziu, se ceartă în văzul lumii cu bucătăreasa prin gemuleţul care le desparte, o chestie cam de prost gust, ca să rămânem în temă.
Gulaşul e iute şi are carne suficient de multă. Doamna ne aude vorbind despre unul mâncat la Budapesta şi se bagă în vorbă, lucru de neiertat altfel, întrebând, mândră, dacă al ei nu cumva e mai bun. Ei bine, nu-i. Este doar decent, ca în alte câteva zeci de localuri. Ciorba de burtă e slabă, adică nu are nici măcar notă de trecere. Zeamă anostă şi burtă prea fiartă. Am cerut smântâna separat şi asta pentru ea a însemnat că mi-a pus-o în ciorbă dar nu mi-a amestecat-o. Doar mămăliga e la fel de bună ca pe vremuri. Şniţelul e foarte prăjit spre ars şi mai mult de jumătate din el reprezintă învelişul, carnea s-a pierdut pe parcurs. Pireul de cartofi e apos. Păi dacă ai doar cartofi, măcar să fie gustoşi… De-acum e clar, legenda localului unde se mânca bine, s-a stins în cea mai mare parte.
În trecut, aici erau grozavi papanaşii. Aşa sunt şi acum, bine făcuţi, crocanţi dar data viitoare îi iau în forma brută şi mi-i „ornez” acasă, pentru că e păcat să-ţi baţi joc de ei cu imitaţia aia de dulceaţă de afine care nu ştiu din ce e făcută, se comportă ca turnesolul la chimie, fructele sunt albastru-brumării dar îmi lasă farfuria roşie.
„La Băiatu’ – din 1992”, scrie pe geamuri. O „evoluţie” de 27 de ani, de la grozav la mediocru. Azi am ajuns la concluzia că mai bine rămânea înţepenit în timp, cel puţin din punctul de vedere al calităţii mâncării. Bucătăresele s-au plictisit, iar proprietarii au impresia că totul va funcţiona la nesfârşit într-un fel de rutină păguboasă. Cantină-restaurant este termenul cel mai potrivit pentru ce am găsit aici, pentru că preţurile sunt de restaurant iar stilul culinar şi calitatea sunt de cantină. Am ajuns înapoi la birou şi colega mea a exclamat „Doamne, ce mai miroşi a mâncare!”. Aş fi preferat orice altă remarcă, dar ce mai contează? Am umplut burta. Pentru asta, „La Băiatu’” este perfect.
P.S. De vreo două luni, lunea este închis la „Băiatu’”. Asta e bine de ştiut, ca nu cumva să rămâneţi flămânzi. Pentru ziua de luni căutăm noi altceva, săptămâna viitoare.

Clubul digestiv