glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

„Grizzly”. Eat, drink & relax. Pentru cunoscătorii de engleză.

De obicei atunci când te gândeşti să iei masa în oraş, singur sau însoţit, ai două variante între care să alegi. Prima este să găseşti un loc în care să poţi merge lejer, având în vedere căldurile astea de acum aş zice chiar la pantaloni scurţi şi tricou şi să umpli burta fără pretenţii mari. Cealaltă ar fi să te îmbraci ca ariciu’, adică la cel puţin patru ace şi să transpiri încă de la supă, dar să poţi degusta o mâncare specială. Rătăcind eu zilele trecute, nehotărât, flămând şi la pantaloni scurţi, cum ziceam, am ajuns în zona gării din Deva. Din fericire nu mă număr printre cei care, odată ajunşi acolo ştiu doar să ia trenul. Eu am dat de restaurantul „Grizzly” (ciudăţel nume…) şi am decis să iau masa. Ca de obicei, nu sunt singur, pentru că n-ar avea farmec iar patru ochi văd mai bine decât doi. Nu mai spun de papilele gustative.

Sunt un norocos pentru că am în spate o redacţie generoasă care nu mă trage de urechi când aduc la decont o notă mai „grasă”, altfel aş fi renunţat la intenţia mea culinară încă de la consultarea meniului. O notă bună, ca să începem de aici. Design plăcut, claritate, simplitate şi preţuri cinstite, fără o grămadă de 9 păcălitori în coadă. În fond, dacă eşti conştient că „chef” al tău le are cu gătitul, de ce să nu ceri pe un ciolan de miel fix 60 de lei? Felurile de mâncare sunt un mix de preparate internaţionale cu influenţe româneşti. Aşadar intru. Ignor terasa şi nu doar pentru că afară este cumplit de cald ci pentru că n-aş vrea ca toate felurile de mâncare să fie combinate cu gaze de eşapament şi praf. Spre ghinionul proprietarilor, centura Devei e la doar 20-30 de metri. E drept că, dacă ar avea şi ei o minimă preocupare pentru confortul clienţilor, ar găsi soluţii şi la problema asta. Eu am câteva idei dar nu le dezvălui aici, doar ca să văd dacă în viitorul apropiat se gândesc şi ei la ceva. Zic şi eu, nu dau cu paru’.

Sunt în răcoarea plăcută a restaurantului şi am surpriza să văd că alegerea sau poate chiar dilema cu care îmi începeam articolul, aici îşi găseşte rezolvarea. Tocmai de aceea am speranţe şi cu privire la terasă. Decorul este minimalist şi relaxant, mobilier simplu, poate puţin înghesuit, dar încep să cred că în sfârşit am dat peste combinaţia perfectă între familiaritate şi calitate. Eu sunt puţin nefericit, chelnerii sunt toţi bărbaţi, însoţitoarea mea nu are problema asta, dimpotrivă. Nu mă pot lega nici de machiaj şi nici de părul fluturând, cum am făcut în alte dăţi. Poate doar faptul că băiatul care ne aduce meniurile are pe el, pe sub şorţul negru şi – într-un fel – elegant, o pereche de pantaloni de trening cam lălâi şi ponosiţi. Declarăm deschis că ne e foame, drept pentru care sperăm să primim repede de mâncare, dar aflăm că totul se găteşte la comandă şi s-ar putea să dureze. Hai, dacă se încadrează în 20 de minute, cum promit, nu-i problemă. O mai vrăjesc un pic pe doamna şi nici nu ştiu când trec. Cerem câte o apă, lucrăm amândoi la patron şi trebuie să ne întoarcem la muncă. Ne-om mai minţi zgomotele din stomac aşa.

Povestim, rotim priviri critice dar nu prea avem obiect pentru asta, poate doar sonorul de la TV să fie puţin peste nivelul de decibeli acceptat şi numărul de muşte per client să fie cam mare. Şi aici ar fi soluţii dacă ţi-ar păsa, bunica avea câteva chiar bune, dar cum eu sunt un tip timid, le alung elegant cu mâna şi mă bucur că am astfel un subiect de discuţie. Însoţitoarea mea merge la baie pentru „pudrat nasul” şi revine cu aprecieri pozitive, mai puţin faptul că stă la chiuvetă în văzul clienţilor. Mă bazez pe ea şi – dacă tot nu e nimic de criticat – eu nu mă mai deranjez. Ce vreau să spun este că trece ceva vreme, cei de la masa vecină au venit, au primit, au început să mănânce şi asta înseamnă că poţi face cumva o precomandă dacă nu ai timp să aştepţi. Un lucru bun deşi nu prea înţeleg eu ce farmec are să iei masa la un restaurant dacă ai pentru asta doar 10-15 minute şi trebuie să apelezi la subterfugii din astea. Dar suntem în secolul vitezei, printre altele şi asta este. Revin la vremea care trece… Încă n-am primit apa şi am cerut una simplă, chiar am precizat că la temperatura camerei aşa că nu trebuie nici măcar să o răcească, chit că aveau timp s-o şi gătească. „Agăţ” un alt chelner şi primim de băut. Sticla e aburită, aşa că atunci când vine al nostru îl întreb dacă are şi strepsils în meniu. Ei bine, n-are. Da’ ne-o schimbă dacă vrem, ce mare lucru? Nu vrem. Ne-am fi bucurat de nişte scuze.

Uit de toate atunci când primesc supa de hribi… E deosebită… Uit inclusiv de cea care e lângă mine şi aşteaptă felul principal cu ochii în farfuria mea. Cred că scăpatul ăsta din vedere, ca să zic aşa, e molipsitor pentru că şi chelnerul uită să îmi aducă pâinea, sau măcar să mă întrebe de ea. După primele linguri însă ne revenim amândoi şi primesc nişte felioare mici şi gustoase cum mai rar prinzi pe la restaurantele româneşti. Apoi ciolanul de miel cu legume este impecabil, la fel ca ficăţeii mei la grătar cu piure. Am preferat ceva clasic la garnitură pentru că n-am îndrăznit să cer unt de sparanghel, cum am prins cu coada ochiului în meniu. Mor şi acum de curiozitate ce-o fi aia, aşa că probabil voi reveni, dacă mă invită cineva darnic. Glumesc, chiar am fost curios cât de bun e piureul, un fel de mâncare ce pare simplu de preparat dar nu e chiar aşa. Să vă spun, nu vă mai fierb: cremă! La final părem atât de sătui şi mulţumiţi, încât nu ne mai întreabă nimeni dacă vrem şi dulcegării, cum scrie la meniu. Ei nu ştiu că eu am un sertar special la stomac pentru astea, care e veşnic gol.

„Grizzly” este un restaurant la care poţi invita la masă orice gurmand pretenţios. Cucerit de calitatea preparatelor, decid că pot trece cu vederea micile imperfecţiuni, ca să pot spune că am mai găsit un loc unde să îmi pot alina „mâncărimile” culinare. În definitiv, într-un loc ca acesta oamenii vin să mănânce ceva bun, nu să caute nod în papură. Sau în banala sticlă de apă, că pe asta n-am cum s-o uit…