glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

CASA PAMI, zgârcenie cu ştaif

Restaurantul de azi se bucură în Deva de un renume bun, atâta doar că îţi trebuie un pic de noroc să nimereşti din prima locaţia la care ar trebui să ajungi ca să verifici asta. Cel mai simplu este să vii spre Poliţia Municipală dinspre strada Mărăşti şi, chiar înainte de ea, să faci de două ori la stânga. De fapt e simplu, dar mie îmi explicase drumul o doamnă… Zvonurile care îmi ajuseseră la ureche vorbeau despre un local în care mai toată lumea fusese la un botez, la o cumetrie, ceva de genul ăsta şi cam toţi lăudau mâncarea, aşa că am avut curaj să invit la masă un bun prieten, cam gurmand de felul lui. Aleg intenţionat o oră de prânz considerată de vârf, să văd dacă găsesc loc, având în vedere aprecierile.
Bucătarul şi o doamnă cu şorţ şed plictisiţi la o masă, chiar în faţa intrării şi am senzaţia că se uită la noi cu un amestec de ciudă şi speranţă. Abia când intrăm în întunecimea unei săli de mese în care doar ferestrele fac să nu te simţi ca într-un beci, mă lămuresc: suntem singurii clienţi. Un spaţiu larg şi destul de primitor, cel puţin ca aspect şi la o primă privire, după ce ne-au aprins luminile, în care mirosul greu al unei bucătării prea puţin aerisite are loc să-şi facă de cap. Încă un restaurant după care voi avea nevoie de duş şi schimburi de haine… Ne aşezăm şi bineînţeles că primim imediat meniuri, ar fi fost şi culmea să aşteptăm. Le studiem în liniştea unui spaţiu complet lipsit de fundal sonor muzical, doar „Teleshopping”-ul de la TV ce mai sparge apatia. Vindeau tigăi-minune şi poate de aia.
Încerc să trec peste prima impresie, cea olfactivă, care a fost complet neplăcută şi să fiu în continuare obiectiv. Meniurile sunt faine, simple şi cu feluri fără pretenţii. Apreciez faptul că oamenii, dacă ştiu că nu pot face ceva, de exemplu vită la grătar, se rezumă la gulaş şi tocană. Sunt de toate dar nu în exces. La peşte, de exemplu, poţi alege la fel ca Adam, pe modelul „asta e Eva, alege-ţi nevasta!”. Şalău, prăjit sau pane. Chiar dacă sunt cu maşina, arunc o privire la băuturi şi dau peste „porţii” generoase, la 100 ml, lucru mai rar chiar şi când trăieşti în România.
Mărturisim că suntem flămânzi şi, ca să nu leşinăm naibii pe-acolo, cerem o gustare cu cârnaţi uscat, telemea şi măsline, să băgăm ceva în gură până la ciorbe, că de obicei ştiu cât durează. Ne încurcăm un pic în gramaje, în meniu scrie 100 g, porţia e de 200 g şi cam scumpă, dar o scoatem la capăt şi noi şi doamna care serveşte. Facem şi comanda de mâncare, iar liniştea totală ne permite să auzim toate indicaţiile date bucătarului, la fel ca la un meci de fotbal fără spectatori. Până ciugulim din gustare, îmi mai plimb ochii şi încep să descopăr că mai tot ce văd are de-a face, într-un fel sau altul, cu falsitatea: florile de pe masă sunt din plastic (şi, Doamne, cât urăsc chestia asta!), pereţii din cărămidă aparentă sunt doar aparent aşa, e tapet, mă şi întreb la un moment dat, privind spre tavan, dacă grinzile rustice sunt chiar din lemn sau e doar o imitaţie din plastice, dar nu ajung să verific. Sperăm ca mâncarea să fie reală.
Ciorba de perişoare aş fi preferat să mi-o aducă într-o halbă. Culegeam simplu perişoarele şi restul îl beam, pentru că era un fel de zeamă goală. Gustoasă, e drept, dar părea strecurată. Asta şi pentru că lingura mea e tot un fel de fals, adică pare decupată din tablă şi e aproape plată, genul pe care le cumperi de la tarabele chinezeşti cu magnetul, en gros. Gândesc pozitiv şi îmi spun că voi avea parte de slow-food pentru că am nevoie de vreo 200 de linguri ca să termin ciorba. Peştele prietenului meu este ca şi cel mâncat mai acum vreo lună în alt restaurant cu pretenţii, adică corect gătit. Prietenul meu îşi petrece timpul la servici într-o uniformă, aşa că îl numeşte „regulamentar”. Nu gustos. Nici prea mult, cantitativ vorbind. Eu am ales cotlet la grătar cu ciuperci şi legume. Carne fragedă, moale şi deloc condimentată, plus nişte legume pe care a trebuit să le tamponez din când în când cu pâinea să mai scap de grăsime, pentru că a spune despre ele că au fost înecate în ulei, e blând.
Trebuie musai să fac o pauză, pentru că citronada acră cu doi stropi de miere care subliniază zgârcenia generalizată dar cu ştaif din jurul nostru, nu reuşeşte să taie suficient efectul uleiului din farfurie. Sunt, dealtfel, convins că pentru cotletul meu s-a folosit o tigaie, nu un grătar. Cobor la subsol, la baie şi, brusc, atunci când intru, dispoziţia mea devine mult mai poetică pentru că imediat mă gândesc la poezia Elenei Farago, „Gândăcelul”. Ăsta pe care-l zdrobesc sub talpă numai mic nu e. Iar când dau să mă spăl pe mâini am noroc să fie chiuveta la înălţime mare, altfel, dacă ar fi fost să mă iau după robinet, o puteam lejer confunda cu bideul. În fine, poate îndeplineşte ambele roluri.
Se spune că ultima impresie contează, dar dacă ar fi fost aşa, cronica de restaurant de azi ar fi trebuit să fie una laudativă. Crema de zahăr ars este sen-za-ţio-na-lă, aşa că eu zic că, în cazul în care vă abateţi vreodată pe aici, de preferinţă invitaţi de cineva pentru că nu e chiar ieftin, luaţi doar desert. Noi nu ştiu dacă mai revenim, că avem stomacurile prea sensibile, aşa că din denumire alegem doar prima silabă: „Pa!…”.

Clubul digestiv