Sânzienele, zânele florilor
Calendarul ţăranului român consemnează în miezul verii, la 24 iunie, în imediata apropiere a solstiţiului de vară, o sărbătoare a protecţiei şi vitalităţii agricole denumită în zonele nord – vestice Sânziene, iar în cele din sud – est Drăgaica
Etnologul hunedorean Marcel Lapteș spune despre această sărbătoare, în studiul “Anotimpuri magico-religioase”, că păstrează un amestec fascinant de culturi arhaice, păgâne şi creştine sub semnul magiei şi vrăjitoriei. Sânzâiana sau Drăgaica au fost identificate ca fiind zeiţa Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din panteonul grec şi zeiţa Bendis din cultura traco-getică, ca având acelaşi atribute ale fertilităţii naturii şi protecţiei grânelor.
“Fiind miezul calendaristic al verii în proximitatea solstiţiului de vară, Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă şi cu noaptea cea mai scurtă din an, socotită la această cumpănă a anului, cu cea mai mare încărcătură malefică, de aceea ţăranilor li se păreau că soarele merge cu sărituri şi nu-şi urmează drumul drept. Calendaristic, vara nu mai are putere şi se pregăteşte să aducă rod bun tuturor culturilor dând în acelaşi timp energii magice şi miraculoase unor plante de leac. Este timpul magiilor terapeutice, a unor tehnici străvechi de vindecare empirică a suferinţelor fizice şi psihice cu ajutorul descântecelor unde elementul central avut în vedere era acela al magiei iubirii pentru că sărbătoarea Sânzienelor plasată într-un timp critic, al drumului verii către timpul rece, are menirea să-i ajute pe oameni să depăşească timpul nevralgic cu ajutorul timpului iubirii, ezoteric şi nocturn în desfăşurare”, explică Marcel Lapteș.
În satele hunedorene această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea de Sânziene, dar există și alte denumiri: Sfântul Ioan de Vară şi Ziua Soarelui, în satele de pe valea Mureşului. Potrivit etnologului, vechile semnificaţii ale sărbătorii s-au păstrat fragmentar, fiind uitate de marea majoritate. “Chestiunea este mult mai complicată decât o prezentăm, fiind în primul rând mai puţin o reacţie conştientă asupra vechii datini de foști ţărani deveniţi pe timpul comunismului orăşeni forţaţi care au mai păstrat vagi reprezentări a ritualului – florile ca importanţă onomastică a sărbătorii, încât în fiecare casă era un vas cu sânziene. Din cercetările în teren, majoritatea până în 1989, am constatat însă că un segment important al populaţiei rurale, cel feminin, sărbătorea cu oarecare discreţie Sânzienile, în sensul că nici pe departe nu avea amploarea şi succesul de astăzi. La întrebările noastre, dacă se mai ţine sărbătoarea şi cum se făcea la Sânziene se răspundea invariabil: «să mai ţâne, doară de muierile bătrâne … ăle ce ştiau de ierburi de leac … o ţâră fetile ce-şi fac coroniţe»”, menționează Marcel Lapteș în studiul amintit.
Schimbare a sorții
În unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor.
Pe Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înţelese ca Ălea frumoase, adică nişte zâne frumoase, imateriale, nişte năluci care „unde li-e drag acolo joacă; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor şi nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Alea Frumoase, prin pruni şi meri sunt smocuri de ramuri subţiri şi dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia şi petrec în jurul izvorului şi nu-i bine să le superi sau să le priveşti drept că ţi se strămută uitarea de nu mai vezi”.
Potrivit etnologului hunedorean, sărbătoarea este apanajul exclusiv al femeilor, destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea. „Îs aşa ca un vânt … zânele de Sânziene şi duhul sfânt al lui Sf. Ioan Botezătoriu, că atuncea s-a născut, îi zi mare da’ nu tăţi o ţân …. mai mult noi muierile. Aşé iera … dimineaţa de tăt ne sculam şi meream la fântână de ne spălam cu apă neîncepută, alte fete dădeau cu rouă pe faţă ca să fie faine şi să placă la băieţi şi ne înţelegeam să merem de cu seară în fânaţul lui cutare să culegem sânziene. Da, zâua meream … care pe unde … culegeam tot felul de flori, da’ mai multe sânziene. Apoi le împlăteau fain-frumos de făceau cununile pântru noi şi băieţi, aşé mai mici sau mari cât capu’ … că făceau mai multe … de puneam la poartă, la fereastră, apoi noi … minte de fată le aruncam pe casă” (Anișoara Costa – Luncani, Platoul Luncanilor).
Femeile din Platoul Luncanilor atribuiau sânzienelor funcţii divinatorii, oraculare în cunoaşterea norocului, legăturilor matrimoniale şi lungimea vieţii. Ele influenţau sorţii folosind modalităţi dintre cele mai diferite pentru a-şi visa (găsi) ursitul, explică Marcel Lapteș. „În zâua asta, noi, ăle tinere facem ce credem noi de sau ştiam de la babele din sat: puneam florile de sânziene sub pernă ca să ne visăm soţu’ … le purtam şi în cămeşă, în sân … tătă zâua, le ţâneam în păr iar fătucile cele mici ţâneau cununa pe cap aşé să fie mândre”.
“Divinităţi eoliene, Sânzienele, apar într-un moment nefast când forţele malefice destructive sunt deosebit de active încercând să grăbească lungul drum al verii către vremea rece care anunţă moartea anului vechi. Însă Sânzienele / Drăgaicele sunt posesoarele unor puteri miraculoase, în special a plantelor de leac, pentru intensificarea luptei împotriva forţelor răului. Cum aceste puteri malefice se manifestau, în vârful acţiunilor destructive, de la asfinţit până la miezul nopţii, acţiunea benefică, de contracarare era tocmai reversul acestuia de la răsăritul la apusul soarelui; în antimonia întuneric-lumină, puterea solară va învinge” (Marcel Lapteș, “Anotimpuri magico-religioase”)
