glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

Capriccio şi înţelesurile discreţiei

Departe de mine gândul că centrul Devei ar fi atât de aglomerat vreodată, încât să nu-ţi tihnească o mâncare din cauza agitaţiei, dar sunt momente în care vrei, sau eşti nevoit, să te retragi într-un loc mai discret pentru a savura o cină. Că e vorba despre starea ta sau despre cea care te însoţeşte, asta depinde de multe… Simulând noi una dintre situaţii, intrăm prin pasajul larg ce ne duce într-o curte. Chioşcul cu plăcinte pădureneşti nu ne poate deturna, vrem o cină. Gustoasă, romantică, sau ambele, dacă nu cerem prea mult. Pentru asta am ales azi „Capriccio – Ristorante Italiano”.

E încă devreme şi afară e plăcut, aşa că alegem terasa, deşi toate bannerele cu imagini din oraşe italiene arată jalnic şi e posibil să ne strice puţin cheful. Ideea e faină, păcat de ea s-ajungă aşa. La un moment dat vom reuşi să ne obişnuim să şi întreţinem, nu doar să facem, indiferent că e vorba de şosele sau de elemente de design. Dacă va fi cazul, mai târziu ne mutăm înăuntru şi cea care ne serveşte ne asigură, îndatoritoare, că nu va fi nici o problemă. Doamna nu mai e chiar tânără (să ne scuze) şi asta mă face să sper că vom avea parte de o servire exemplară, datorată experienţei. Am parte de o surpriză plăcută atunci când, după ce comand o bere italienească, îmi este servită într-un pahar dedicat. Grijă la detalii. Nu ne zoreşte nimeni, alegem pe îndelete, peşte şi curcan. Nu-mi dau seama ce mă deranjează totuşi la cea care îmi toarnă berea în pahar până când prietena mea, ochi de femeie, deh, remarcă machiajul strident şi încărcat al chelneriţei. Pot să glumesc un pic? Mi-e şi teamă să o fac să zâmbească, să nu crape şi să cadă vreo bucăţică. Nu mai vorbesc de inelele care în alte locuri primesc automat amenzi de la controlorii sanitari. Orice ar zice proprietarul, nu se face aşa ceva.

N-am notat ora comenzii… Dar după ce bem tot din pahare, fumăm, vorbim, butonăm telefoane, iar fumăm şi mergem la toaletă, realizăm că farfuriile ne sunt tot goale. Rememorând momentul iniţial (tot telefonul ne ajută), realizăm că e totuşi prea mult o oră pentru a pregăti, indiferent ce. Sperăm doar să merite. Discreţia căutată de noi e spartă supărător de întrebări gen „e totul în regulă?”, care mie mi se par ostentative atunci când cei de la masă par mulţumiţi şi este evident că e „în regulă”.
Şi pentru că tot v-am spus cu ce ne-am petrecut ora aia… Nu ştiu dacă ne (re)cunoaşte deja cineva, dar la toaletă tocmai s-a spălat pe jos când am intrat şi e lună. Totul perfect, poţi să şi mănânci acolo. Nu sunt cârcotaş să zic că uite, n-au pus avertizarea de podea umedă pentru că sunt de părere că aia e doar pentru idioţi. Interiorul restaurantului, cu care acum fac cunoştinţă, este elegant. Un raft mare unde poţi alege vinurile, care numai puţine nu sunt. Un geam prin care aproape toată lumea poate să urmărească prepararea felurilor şi cred că dacă eram aici n-aş fi remarcat timpul lung de aşteptare, pentru că imaginile sunt spectaculoase şi mai puţin obişnuite la noi. Dacă am avea aceeaşi transparenţă şi în politică, ar fi ceva!

Felurile vin la interval de vreo 5-6 minute şi prietena mea e nevoită să saliveze discret în faţa peştelui, curcanul meu se mişcă mai greu. Dacă era invers, eu mâncam, vă spun sincer. Cu orice risc. Întrebasem dacă dorada are multe oase şi ni s-a răspuns că nu. Înseamnă că cea din farfurie ori nu e doradă, ori chestiile alea mici, multe şi subţiri sunt o parte din genele false. Râdem şi uităm. Când scăpările există dar sunt acceptabile, parcă nu-ţi vine să te superi prea tare. Ce să facă şi ea, săraca? Eh, putea să ne recomande păstrăvul. La felurile mai pretenţioase, gen peşte, vită şi unde există la bucătărie un chef, sunt două posibilităţi: gătit corect şi gătit delicios. Din păcate suntem în faţa primei variante. Curcanul meu n-a prea fost la sală, pieptul e mignon, ca să rămân şi cu exprimarea în atmosfera pretenţioasă şi mult aşteptatul sos cu mărar (o nebunie de altfel) mai mult îl unge decât îl scaldă pe farfurie. Iar legumele la grătar nu au voie să lucească. Ni s-a confirmat iniţial că n-au ulei, noroc că e vorba doar de dietă, puteam fi vreunul convalescent după o hepatită, Doamne fereşte! Sau or fi fost şi ele obligate să se „aranjeze” ca să dea bine la esteţii culinari?
Capriccio are şi multe părţi bune. Cu ceva mai multă atenţie, ar putea deveni un restaurant de referinţă în oricum sărăcuţul nostru oraş. Până atunci însă, merită să mergeţi o dată, măcar aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir. Dă bine să vii să iei masa aici, printre picturi vechi, la propriu, să mănânci un peşte cumpărat probabil de la Metro, cum fac mai toate restaurantele din Deva şi aruncat pe grătar. Pe înţelesul tuturor, e de fiţe. Atmosfera e destul de plăcută şi mâncarea doar decentă. Pentru ocaziile în care aveţi oaspeţi cu adevăraţi importanţi… mai citiţi-ne! Imposibil să nu găsim până la urmă locul.

Clubul Digestiv