„CAPONE”, ORAŞUL ÎNTR-O FARFURIE

Dacă eşti doar în vizită prin Deva, poţi fi uşor respins sau speriat de sonoritatea negativă a numelui. Eu, care sunt aici de-o viaţă, am curaj să trec pragul uneia dintre cele mai vechi locaţii culinare ale oraşului meu, convins fiind că n-are legătură cu personajul american interlop. Chiar întreb despre asta, dar băiatul care mă serveşte nu cred că are vârsta necesară pentru a şti originea denumirii, e posibil să fi trecut pe aici prima dată chiar la botezul lui. Aşadar, vorba celor de la ziar: “Sînt vechi, domnule!”. Ok, hai să vedem dacă sunt şi buni!
O terasă interesantă şi uşor atipică. Practic voi servi masa într-o curte largă, acoperită la modul serios, cu structură din lemn în locul copertinelor obişnuite, prin care de obicei îţi plouă în ciorbă. Aerisirea pe laterale este extrem de bună. Cel puţin sunt convins că nu voi pleca cu hainele duhnind a prăjeli şi locul este prietenos şi cu poate prea prigoniţii fumători. Mă încântă faptul că până la mesele vecine sunt cel puţin doi metri şi mă simt lejer datorită acestui fapt. Nu-i adevărat că ultima impresie contează, asta e doar o expresie prea uşor acceptată, la fel ca “banii n-aduc fericirea”. Pe mine prima impresie, cea referitoare la ambient, mă binedispune. Chelnerul care strânge de pe masa alăturată se întrerupe şi vine imediat să îmi ia comanda. E o familiaritate plăcută în modul de adresare, ca pentru un client vechi, de-al casei, cum probabil sunt majoritatea. Se întâmplă exact ca “La Băiatu’”, unde m-a deranjat cum îmi recita doamna felurile de mâncare. Aici e la fel, dar altfel, pentru că imediat ce mă vede surprins de abordare, băiatul îmi oferă un meniu. Refuz şi ca urmare, în locul unui pomelnic gastronomic avem amândoi o conversaţie plăcută despre felurile de mâncare, plus recomandări, chiar utile. Am mulţumirea să constat că am dat, în sfârşit, peste un chelner atent la detalii (“La apă vă pun o feliuţă de lămâie? Gheaţă? Pahar?”) şi care ştie să rezolve pe loc cererile mai speciale, care nu sunt în meniu, aşa cum e solicitarea mea pentru smântână alături de găluştele cu prune. Nota zece.
Până aştept mâncarea, îmi cad ochii pe suportul de reviste de lângă masa mea. Numere de publicaţii culinare din 2008 şi un volum de poezii de Eminescu. Surprinzător, dar apoi îmi dau seama că sunt în ton cu pianina veche şi maşina de scris, doar ca să creeaze un ambient. Nu mă pronunţ, de gustibus. Mie îmi place, chiar dacă iau masa vegheat de două furci ameninţătoare puse pe pereţi. Pisica ce se plimbă printre mese mă deranjează, dar se pare că e o modă pe terase şi proprietarii au vrut să fie în trend.
Întreb unde e toaleta. Am păţit exact ca atunci când cauţi un lucru, e chiar sub nasul tău şi de aceea nu îl vezi. În mijlocul terasei, un fel de căbănuţă din lemn. Nu mi-e foarte confortabil să o folosesc şi apoi să ies de acolo printre clienţii care mănâncă. Intru, totuşi, măcar informativ. Foarte curat, în cazuri din astea se spune că “poţi să şi mănânci aici” dar n-aş face asta, prea miroase a clor, n-am putut scăpa de amintirea asta olfactivă decât foarte greu şi cred că au lăsat aşa intenţionat, să simţim noi cât este de dezinfectat totul.
Trebuie amintit micul loc de joacă, amenajat spre intrare şi deci spre stradă. E îngrădit, ce-i drept, dar departe de majoritatea meselor. N-ar fi lipsit de interes să schimbe locaţiile între ele, locul ăsta cu toaleta.
Vine mâncarea tocmai când eu termin de cotrobăit pe terasă. Nu zic “vine, în sfârşit”, pentru că n-a durat mult ci m-am mişcat eu repede cu inspecţia. Să aduci un grătar de vită în 20 de minute e surprinzător de bine. Abia când mă pornesc pe înfulecat constat că nimeni n-a pomenit despre pâine şi lucrul ăsta, într-o ţară ca România este de neimaginat, la noi expresia “ia cu pâine” face parte din cotidian. N-am nici lavalieră pe masă, dar mă descurc, sarea e grunjoasă, nu iese, dar mă descurc din nou. Băiatul de la servire coboară la nota opt… La fel ca grătarul, care e decent spre bun, dar asta e în regulă pentru că notarea am pornit-o de la vita din “Bord 13” care, vă amintiţi, este etalonul de zece. Al meu, cel de acum, e doar călduţ, ceea mă pune pe gânduri asociind asta cu timpul scurt în care mi-a fost adus. La final, când culeg ultimii cartofi, îmi scapă până la urmă unul în “desenul” de pe marginea farfuriei şi îl înghit mai cu noduri, pentru că liniile de design culinar sunt din ciocolată, indiferent ce comanzi.
Data trecută când am fost aici pentru un prânz, cea care mă însoţea a remarcat că restaurantul “Capone” este exact imaginea Devei, până în cele mai mici amănunte. Îi dau, încă o dată, dreptate şi vă las pe voi să vă gândiţi la aspectele concrete ale asemănării, n-ar încăpea în pagină. Mai ales că duminica aici se organizează serate dansante foarte populare printre pensionari, iar mulţi copii care participă la diverse activităţi organizate extraşcolar iau masa aici. Pentru că, vrem nu vrem, Deva a devenit un oraş al copiilor şi al pensionarilor. Dar asta n-are nimic de-a face cu mâncărimile mele culinare, poate ne gândim la un editorial pe tema asta. Restaurantul “Capone” este un loc unde voi reveni. Se poate oricând trece cu vederea peste micile neajunsuri dacă vrei să mănânci bine, repede şi ieftin, având în vedere că gourmet fast-food gratis încă nu s-a inventat.

Clubul digestiv