glasul-hd.ro Web analytics

Me’m tai – tai

Week-end de Formula 1

Întâmplător, zilele acestea îmi trece prin faţa ochilor o ştire despre Marele Premiu de Formula 1 al Franţei 2019. Denumirea localităţii unde şi anul acesta va avea loc întrecerea – Le Castellet – îmi învie în amintire un week-end de neuitat.

Era prin 2009, început de aprilie. Călătoream în interes de serviciu pe vremea aceea cam o dată pe trimestru, de la Deva la Nantes (o altă poveste lungă, de „tai-tai”). Şi, ca românul inventiv care îmbină utilul cu plăcutul, de fiecare dată găseam un alt traseu fain, de dus sau de întors. Aceste călătorii mi-au făcut multe surprize, uneori neplăcute, dar m-a învăţat viaţa (sau m-a ajutat şansa) să le transform din necaz în bucurie.

Eram cu Radu, tovarăşul meu de afaceri cu francezii (e vorba despre afaceri din mediul total privat, nicidecum de altceva), Mihaela – soţia lui şi cu Ion – soţul meu (v-am spus, doar, că îmbinam utilul cu plăcutul). Călătoria dus-întors la Nantes, cu maşina, ne costa cam cât o călătorie cu avionul plus închirierea unei maşini, iar cum bugetul meu de călătorii era flexibil, puteam să-l folosesc după bunul plac. Maşina avea patru locuri, aşa că iată-ne toţi patru la drum.
Să nu mă întrebaţi cum drumul de întoarcere trece prin Marsilia, că nu vă pot spune. Radu e maestru în a concepe rute de călătorie minunate, care îţi permit să faci şi un pic de turism, pe lângă obiectivul principal al deplasării.
Ne aflăm, aşadar, pe A 50 (da, francezii aveau de pe atunci peste 50 de autostrăzi – n.red.), de la Marsilia spre Toulon, de unde urma să mergem spre Cannes şi Nisa, unde să rămânem până lunea. O explozie de cauciuc ne „strică” programul. Coborâm de pe autostradă şi, ştiind că mai putem merge maximum 50 de kilometri „pe pană” (că aşa e cu maşinile de fiţe, nu au roată de rezervă), o luăm, la pas, pe un drum secundar (dar modernizat) şi ajungem în … Le Castellet.

Ospitalitate

Vinerea spre seară, într-o comună oarecare cine credeţi că era pe stradă? Nimeni. Dăm de un hangar de reparaţii auto. Închis, bineînţeles. Şi fără orar afişat! Ne agităm pe-acolo şi apare un nene cărunt într-o salopetă soioasă. Radu, într-o franceză literară, întreabă de cauciuc nou. Meşterul mecanic se scarpină în creştet şi dă negativ din cap spunând că până luni nu poate face nimic pentru că trebuie comandat cauciucul de la un dealer. Şi, uite-aşa suntem „eşuaţi”, întrebându-ne ce naiba am puta face în acel sătuc atâtea zile la rând.
Jean – Pierre (meşterul) are însă grijă de noi: dă telefon la hangiul satului care deschide micul han pentru noi. Nu e seszon turistic aşa că nici vorbă de alţi turişti aşa că „L’auberge du camp” ne găzduieşte în exclusivitate. Ce să mai facem nazuri că e aerul e închis, că e praf… ne bucurăm că avem unde sta. Hangiul ne face repede o gustare cu ce găseşte prin cămară. Se scuză că soţia lui e plecată la fiica lor, care născuse de curând.

Surpriza de lângă crâşma satului

Apoi plecăm la plimbare prin sat şi ne salutăm cu rarii trecători, cu toţii având priviri întrebătoare. Deja se aflase de cei patru „naufragiaţi”. La crâşma satului ne oprim la o bere. Cu uimire aflăm unde am nimerit: eram în imediata vecinătate a Circuitului Paul Richard. Poartă numele magnatului care l-a construit în 1969 pentru că, pur şi simplu, şi-a dorit un circuit de grand-prix. După 1990 circuitul a fost limitat pentru motociclete. După ce Paul Richard a murit, circuitul a trecut în proprietatea altcuiva. A fost reconfigurat, dar şi-a păstrat numele. Toată comuna Le Castellet trăieşte de pe urma curselor care au loc pe acest circuit. Întreaga economie locală „învie” o lună pe an, aducând suficiente venituri pentru tot anul.
Jean Pierre ne va duce, a doua zi, cu Citroenul lui obosit să străbatem o bucată din circuit. Habar n-aveam pe atunci că, peste câţiva ani, în 2018, Circuitul „Paul Richard” va reveni cu succes calendarul de Formula 1.
Am avut atunci, ca şi acum, aceeaşi senzaţie de efemeritate pe care o am atingând piatra unei coloane de templu antic, aceeaşi emoţie, cu fiori de adrenalină, care mă face să trăiesc – imaginativ – nu cum e să fii pilot de Formula 1, ci doar un Jean – Pierre care schimbă cauciucuri…
Sâmbăta a trecut repede, iar după-amiaza, surpriză: a ajuns cauciucul, adus de un amic de la oraş al lui Jean – Pierre. Dar… ce credeţi?! Am rămas şi sâmbătă seara la han, la o cină grozavă, „din brişcă”: brânzeturi şi ceapă verde, plus un vin roşu minunat, producţia proprie a hangiului.
Duminică dimineaţa, după un croissant cu ciocolată caldă, la plecare nici măcar bani nu a vrut să ne ia spunând: „La necazul vostru, timpul pierdut, ce să vă mai iau?”.