glasul-hd.ro Web analytics

Me’m tai – tai

Un ocol (botanic) al Pământului, în doar câţiva kilometri (Galerie foto)

Indiferent unde mă aflu, în Madrid sau Budapesta, Paris ori Barcelona, Singapore sau Cancun, întotdeauna vreau să văd grădina botanică a acelui oraş, ori parcul central. Nu pentru că ar fi obiective turistice care „trebuie bifate”, ci pentru că o astfel de vizită este şi un fel de „chill out”, o deconectare de la agitaţia şi, de ce nu, stresul unei călătorii. Câteva ore petrecute într-un astfel de loc îmi încarcă bateriile pentru ceea ce urmează pe parcursul respectivei călătorii.

Săptămâna aceasta rămânem tot în Irlanda. Dacă sunt în Dublin, nu pot să nu mă bucur de National Botanic Gardens of Ireland (Grădinile Botanice Naţionale ale Irlandei). Aflate la nici 3 kilometri de centrul Dublinului, cele 20 de hectare sunt o oază de calm, echilibru şi frumuseţe, în inima unui oraş care nu m-a atras cu nimic (dimpotrivă!).
Pe site-ul oficial şi la intrare găseşti un calendar lunar cu o mulţime de manifestări ce animă viaţa acestui obiectiv: cluburi de lectură, work-shop-uri pe diferite teme, lecţii de grădinărit pentru copii. Intrarea este liberă, nu plăteşti bilet, dar participarea la astfel de evenimente este contra-cost. În plus, cafeneaua şi magazinul de suveniruri sigur nu te lasă să pleci fără să savurezi un capuccino şi să-ţi cumperi măcar un clopoţel.

Surpriza muşcatelor

Povestea Grădinilor începe prin 1790, când poetul Tickell Thomas donează către Royal Dublin Society o suprafaţă de teren în scopul amenajării unei grădini botanice. Pe vremea aceea se dorea cercetarea plantelor medicinale şi a celor folosite la vopsirea lânii. Cel mai mare ierbar din lume se află aici, găzduit de o clădire ce-i este alocată în exclusivitate.
Bijuteria arhitecturală a grădinilor este sera, construită în 1848. O bijuterie din fier forjat şi sticlă cu un aer regal victorian care impune respect. În partea cea mai înaltă a serei se află palmierii şi bananieri încărcaţi cu ciorchini de banane. Tot aici se găseşte şi o colibă africană amenajată de parcă cineva o locuieşte, dar e plecat la cules. În Irlanda e o vorbă: „În pub niciodată nu plouă”. Ne prinde şi pe noi ploaia rece, dar ne refugiem în seră şi atmosfera-i tropicală.
Treci apoi în sera de orhidee, cu specii care mai de care, toate de o delicateţe indescriptibilă. Există şi o seră dedicată plantelor carnivore. Nu sunt atât de aspectuoase pe cât sunt de spectaculoase, dacă ai ocazia să vezi cum îşi execută victimele (insecte, în principal – n.red.)
Surpriza total neaşteptată a fost o mică seră de muşcate. Floarea pe care eu o consideram drept una comună are aici atâtea veleităţi şi culori încât m-a făcut să înţeleg că, de fapt, nu ştiu mai nimic despre ea.
Arborele – porumbel înflorit este, puţin spus, impresionant. De la distanţă pare că are panglici albe care-i flutură în vânt. Petalele albe ale florilor sale sunt atât de subţiri încât par un fel de batiste.

Intrusă într-o lume atipică (pentru o româncă)

În grădina de legume e mare animaţie. Dau peste un work-shop în desfăşurare. Bunici, părinţi şi copii sunt învăţaţi cum să grădinărească pe spaţiile mici din faţa casei.
Apoi, pe nişte alei şerpuite, trec pe lângă rhododendroni înfloriţi, cedri africani … plante din toată lumea. Am impresia că fac un adevărat ocol al Pământului, din punct de vedere botanic.
Veveriţe şi raţe mandarin se plimbă pe alei în voie. Uneori îmi vine să-mi cer scuze că le deranjez şi să le mulţumesc că-mi dau voie să mă plimb prin lumea lor.
Început de mai fiind, bujorii sunt în apogeul frumuseţii lor: toate culorile posibile, plus un miros care te hipnoitizează atât de bine încât ai impresia că nu mai poţi pleca de lângă ei. Doar clopotul paznicului, care anunţă sfârşitul programului de vizitare mă readuce-n realitate, amintindu-mi că tot ce e de-a dreptul divin e cu măsură. Ca să nu mai zic de covoarele de lalele şi zambile întinse pe gazonul impecabil.
În drumul spre ieşire constat că aici chiar nu există coşuri de gunoi. Nici măcar pe lângă bănci, ori în locurile de odihnă (de altfel mă şi gândesc să scriu cândva un jurnal despre coşurile de gunoi şi despre mâncatul pe stradă). Nimeni nu mănâncă nimic. Niciun bunic nu îşi îndoapă vreun nepot, nicio mamă disperată nu se roagă de copilul său să-şi mănânce covrigul, niciun vizitator nu îşi savurează sticla de apă la umbra cedrilor. Oare cum e posibil?!
Calmul şi echilibrul grădinilor mă fac să-mi doresc să fiu singură acolo. Orice conversaţie m-ar distrage prea mult de la frumuseţile întâlnite la tot pasul. Noroc că Manuela, amica mea, îşi dă seama de asta şi e doar o umbră a paşilor mei.
O zi întreagă am stat în grădinile botanice irlandeze şi aş reveni oricând, dacă în această viaţă aş avea timp de mers de două ori în acelaşi loc.