glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

PASUL VÂLCAN sau când pedalele atârnă ca pietrele de moară (Galerie foto)

Dacă ar fi să vedem serialul nostru de poveşti biciclite ca pe un tort, eu aş spune că turele uşurele sunt blatul, uneori cam sec, iar cele mai dificile, pe munte, ar fi crema. Dar asta e doar o părere personală. Frişcă nu punem, că îngraşă. Oricum, important este să vă placă atunci când îl mâncaţi. Îl ornăm cu imagini, ca să avem grijă şi de aspectul comercial. Iar azi, prin excursia spre Pasul Vâlcan, aşezăm cireaşa de pe tort. Pentru cei mai slabi de inimă, asta poate fi bomboana de pe colivă, dar diferenţa este doar o chestiune de antrenament, în primul rând mental.
De obicei, atunci când parcurgi cu maşina un drum pe care urmează să mergi şi cu bicicleta, el pare destul de lejer pentru ca apoi pantele să pară a creşte în faţa celor (doar) două roţi. Eu aşa păţesc de fiecare dată. Excepţia a fost atunci când – pornind să urc din centrul oraşului Vulcan – am vrut să ajung până la limita de judeţ, undeva pe la 1600 de metri altitudine. Asta era în toamna trecută. Auzisem despre proaspăta asfaltare care ne permitea şi nouă, celor cu biciclete de şosea, accesul până sus, pe creastă. Îmi amintesc acum cât de „îngrozit” am fost de pantele care păreau nişte ziduri ridicate în calea maşinii. Mi-am spus atunci că niciodată nu voi reuşi să urc pe aici călare pe Toni, bicicleta mea. Never say never, trebuie să-mi fac un tricou cu textul ăsta. După ce mi-l imprim pe ăla cu „fuck gravity”.
De-a lungul întregului sezon, care pentru mine a început în Tenerife şi s-a terminat în Andorra, între timp reuşind să parcurg şi să povestesc şi toate drumurile din judeţ, căţărarea asta mi-a stat ca o pată pe creier. N-aveam curaj şi nici tragere de inimă pentru ea. Până sâmbăta trecută când, profitând de o toamnă neaşteptat de frumosă, am convocat „lotul Păuleşti”, adică pe Jancsi, Dani şi Jozsi şi am îndrăznit. Eu cu Jozsi în premieră, ceilalţi doi pe post de ghizi. Urcaseră acolo fiecare de câte două ori. Şi uite, păreau întregi!
Pornim din Petroşani, ca să avem loc suficient să ne încăzim şi Jancsi are grijă de asta, alergându-ne fără milă pe micile urcări dintre Aninoasa şi Vulcan. Abia la sensul giratoriu, de unde s-a plecat şi în recentul concurs de ciclism organizat pe ruta noastră de azi, facem o pauză de hidratare, mâncare şi… încurajări. Avem în faţă 11 km în care urmează să ne înălţăm cu peste 1000 de metri mai sus şi asta fără să avem alte ajutoare decât picioarele şi sufletul. Aerul e primăvăratic, călduţ, dar ăsta ajută doar la înălţarea baloanelor. Rămânem relativ grupaţi în primii doi kilometri, de parcă am încerca să intimidăm muntele. Câteva clipe rulăm aliniaţi pe toată lăţimea şoselei profitând că nu e nici o maşină şi eu am în cap imaginea călăreţilor din Vestul Sălbatic şi fluier melodia aia cunoscută a lui Ennio Morricone. De fapt şi noi suntem tot un fel de călăreţi.
Îmi tot repet că nu sunt primul care urcă aici şi, dacă alţii au putut, trebuie să pot şi eu. Asta fac în gând, pentru că la exterior încerc să par nepăsător, glumim, chiar dacă am un „morcov” imens. Am ponit de jos cam speriat, acum continui cu o încredere care – din fericire – creşte cu fiecare kilometru parcurs şi sper să ajung la final victorios. Karina mi-a spus că îmi trebuie doar răbdare, pinioane mari şi, dacă „mestec” uşurel din pedale, nici n-o să ştiu când ajung sus. În teorie sună bine dar practica începe să ne omoare atunci când dăm de prima curbă în care trecem de 15% înclinare. Un fleac, e scurtă şi trecem repede. Continuăm prin pădure, eu rămân alături de Dani, ceilalţi doi reduc un pic ritmul ca să facă economie. Sunt deja pe cel mai bun raport posibil aşa că de aici doar eu singur mă mai pot ajuta, tehnica şi dotările bicicletei au făcut tot ce puteau.
N-am luat însă în calcul pădurea. S-a îmbrăcat de gală pentru sosirea mea aici şi când intru în primul tunel de verdeaţă, printre frunzele stejarilor şi fagilor razele soarelui abia se mai strecoară şi atunci când ajung la noi au aşa nişte culori, încât uit de tot efortul şi de muşchii care încep să obosească şi mă las purtat de lumina caldă care mă învăluie. Parcă sunt într-un vechi laborator foto, când clişeele se developau la lumina roşie. Depăşim un puşti care chinuie la deal un MTB, îi cerem un pinion mai mare dar ne refuză, are şi el nevoie. Semnul pe care scrie 21% mă ia prin surprindere (cum, deja??) dar decid să-l ignor şi continui să trec, treptat, de orice obstacol pe care mai binevoieşte şoseaua asta să mi-l pună în faţă. Respir câteva clipe mai uşor pe un mic plat dar apoi Dani, care a rămas lângă mine, chiar dacă ştiu că ar fi capabil să urce mai repede, mă sfătuieşte să respir adânc pentru că până sus, în staţiunea de schi, s-a cam terminat aerul. Trei serpentine strânse care seamănă cu o spirală, atât sunt de abrupte, mă aruncă într-o poiană de unde văd, sub mine, drumul pe care deja l-am parcurs. Să tot mai fie vreun kilometru până la cabane, unde ştiu că mă pot relaxa cu adevărat dar pe distanţa asta experimentez cam tot ce ştiu eu în materie de căţărare cu bicicleta. N-am voie să opresc, asta a devenit deja o chestie de mândrie personală. Sunt ca la un examen la care nu eşti convins că poţi să iei notă bună dar scrii, nu te opreşti, în speranţa că ceva-ceva tot va fi bine.
Când termin primii 6 km şi mă reîntâlnesc cu Dani pe micul plat, ne împărtăşim impresiile. Eu zic că ce e mai greu a trecut, el nu zice nimic şi asta mi se pare suspect, dar nu vreau să insist pe gândul ăsta. Din mers, mai înghiţim un gel, să prindem puteri şi prima urcare ce duce în creastă o trecem fără probleme. De aici vom merge pe şerpuirile ce urmează culmea, nu mai poate fi foarte dificil. Ocolim prin stânga o stâncă, în timp ce sub noi se aşterne tabloul colorat al pădurii lăsate în urmă. Am ajuns în golul alpin şi de aici spectacolul va fi asigurat de munţii dimprejur. Prietenul meu îmi mai aruncă în spate un „să nu te sperii de ce-o să vezi” şi dispare după steiul de piatră. Nelămurit, ajung şi eu acolo, doar ca să văd cum se întinde în faţa mea şarpele negru al şoselei de creastă. Atâta doar că probabil undeva se ascunde un fachir care cântă din fluier, pentru să „şarpele” meu stă cumva foarte aproape de verticală. Nu-mi vine să cred că pot ajunge sus, în mica şa ce se vede departe, dar musai trebuie să încerc. Bag capul în ghidon şi dau drumul la câteva zig-zag-uri de-a latul drumului şi se pare că treaba începe să meargă. Prind curaj, îl văd pe Dani la câţiva metri în faţa mea, decid să nu-l scap din ochi şi pe ultimii metri – acolo unde înclinarea e de-a dreptul nesimţită, Garminul de pe ghidon arată 24% dar poate s-a stricat – pedalăm amândoi, alături, ridicaţi din şa şi apăsând pedalele de parcă ar avea pe ele pietre de moară. Suntem sus…
Ăsta nu e un traseu pe care să poţi spune în vreun moment că ai scăpat cu adevărat de urcările grele! Deja vedem în zare grupul de statui care veghează în cel mai înalt punct, ar trebui să fie o joacă să ajungem acolo dar ne spetim încă multă vreme. Mă reped la vale pe o coborâre mică dar binevenită şi nici nu ating frânele, chiar dacă la capătul ei mă aşteaptă o curbă strânsă, nu vreau să pierd nimic din viteza primită cadou. Şi apoi iar la deal, iar zig-zag-uri, altfel nu se mai poate. Din depărtare mi se pare ciudat că văd multă lume sus şi nici o maşină dar nu mai am încredere totală în vederea mea, aşa că las deoparte problema asta, am eu altele, mai grave. Pe măsură ce mă apropii realizez că e vorba de un grup mare de copii care tocmai se adună la marginea drumului. O clipă sper că se aşează aşa ca să ne întâmpine pe noi dar ăsta e un gând indus doar de oboseală, n-are cum să fie adevărat. Aşa şi este, Dani trece, nebăgat în seamă dar eu decid să forţez un pic şi, atunci când mă apropii de ei, trag stânga mult şi întind mâna. Ca la comandă, toţi copiii întind mâinile, batem palmele din mers şi ei încep să mă aclame. E drept că e cam cerşit, dar e momentul anului pentru mine. Regret doar că nu am camera de filmat pe cască aşa că sunt nevoit să-l ţin minte. Oricum, nu l-aş putea uita.
Nici nu mai contează dacă sunt în Pasul Vulcan sau în Pasul Vâlcan, părerile sunt împărţite şi nu ştiu cine ar fi cel îndreptăţit să mă lămurească. În jurul meu sunt creste după creste şi aerul limpede, care doar toamna învăluie munţii, îmi permite să văd până cine ştie unde. Atunci când asfaltul va continua şi în judeţul vecin vom putea spune că s-a mai născut o Transalpina. Cea mai grea dintre toate. Priveliştea colosală şi satisfacţia că am reuşit să ajung aici cu bicicleta îmi induc o stare de fericire pe care nu mă mai satur să o gust. Când faci asta şi alături de prieteni, e şi mai bine. Cineva spunea odată că cei cu care faci o asemenea urcare îţi rămân prieteni pe viaţă şi eu sunt de acord cu asta. Nu sunt primii prieteni pe care mi-i fac aşa, mai am de pe Mortirolo, de pe Zoncolan, de pe Passo Giau. Şi doar bicicleta e „de vină”.
Când – după multă vreme – ne hotărâm să pornim la vale, eu rămân în urmă. De data asta nu-mi mai pasă. Vreau să păstrez ultimele zile de toamnă în aparatul foto. Rog pe cineva să îmi facă o poză alături de statuia celui care odată trecea pe aici cu oastea, ca să unească ţările române şi sunt mândru de asemenea alăturare. Călare amândoi. Un gând mai practic mă face să cer şi nişte apă, apoi mă cufund, de data asta cu o şi mai mare plăcere, în pădurea care mă conduce până aproape jos, în oraş. Lumina aia senzaţională a cârmit spre portocaliu şi galben iar copacii par să lumineze ca nişte pereţi fermecaţi. Nu mă satur privindu-i! Trebuie să am grijă şi la frâne pentru că altfel panta asta parşivă m-ar putea învinge acum, la vale, dacă n-a reuşit la deal. Când ajung la sensul giratoriu de la care am pornit aventura, sunt alt om. S-ar putea să nu credeţi asta, dar eu aşa mă simt şi dacă sunteţi curioşi, puteţi încerca. M-aş bucura să ştiu că aţi făcut-o datorită mie.
Prin oraş rulez alături de ceea ce pare a fi o fântână artrziană fără sfârşit, un fel de coloană a lui Brâncuşi lichidă şi aşezată pe orizontală. Asta e probabil ideea unor edili locali care au decis că ar fi mai interesant să facă o pistă pentru bărci, decât una pentru biciclete. Ca urmare sunt nevoit să mă feresc periculos de fiecare maşină care mă depăşeşte pe banda îngustă de asfalt, dar reuşesc să scap teafăr. Alergăm ca fugăriţi de draci până în Petroşani, la maşină, în ciuda vântului care bate din faţă. Eh, decât pe 24%…