glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

PIŞCHINŢI – ROMOŞEL sau atunci când poţi explora doar dacă scapi cu viaţă din trafic (FOTO)

Cu siguranţă judeţul Hunedoara nu are drumurile construite în aşa fel încât să poţi compune trasee în buclă, decât foarte rar. De multe ori, atunci când faci o excursie cu bicicleta, ajungi într-un loc în care te opreşti şi regreţi că nu poţi merge mai departe, eventual pe jos. Pe cea care te-a adus până acolo nu o poţi lăsa oriunde iar s-o duci tu pe ea în spate, aşa cum eu mai fac, nu-ţi prea vine, chiar dacă simţi că eşti un pic egoist. Uneori, însă, întoarcerea spre casă îţi oferă satisfacţia parcurgerii de două ori a unor trasee neaşteptat de frumoase şi asta nu e rău deloc, mai ales dacă îţi poţi oferi şi variante. Asta este – pe scurt – şi povestea turei mele de azi, când am plecat de acasă doar ca să mişc un pic picioarele şi să văd ce se ascunde după indicatorul care ne îndrumă spre Romos.

Vremea nu ţine cu mine nici în duminica asta… Ies din casă şi stabilesc direcţia de mers doar după cât de degajat de nori este cerul. Nişte petice de senin m-ar trimite spre Orăştie. Şoseaua e bună, vântul bate din spate, de ce nu? Pedalând pe primii kilometri cu viteză mare şi efort minim, îmi spun că viaţa de ciclist e frumoasă oricum, dar azi parcă se întrece pe sine. Nici gând să mă vizualizez pe drumul de întoarcere, aşa cum mai fac câteodată pe câte o căţărare grea. De data asta efectul ar fi invers.  E devreme, e răcoare, tocmai de aceea mi-am luat şi vesta, lucru pe care mai târziu aveam să-l regret amarnic. Îmi dau drumul în viteză pe coborârea de după biserica din Simeria şi undeva în dreptul morii, o doamnă şoferiţă găseşte de cuviinţă să facă stânga spre Tâmpa chiar în faţa ciclistului transparent care sunt eu. Reuşesc să scot piciorul stâng din pedală şi să mă sprijin cu el de aripa maşinii ei, oprim amândoi, eu fără să cad şi prin geamul deschis se aude, cu năduf spus, un „… ceapa mă-sii!”. Soţul. Nu s-a întâmplat nimic grav, poate maşina să fie uşor avariată dar asta nu mă interesează. O rog pe doamna să fie mai atentă, că am copil acasă (mare, da’ totuşi copilul meu) şi plec mai departe. Nu vreau să-mi stric „zen”-ul. Tricoul de pe mine, cel cu „Tre Cime di Lavaredo” este la al treilea accident, cred că-l scot din uz, chiar dacă nu sunt superstiţios.

Am ajuns la Orăştie şi nu-mi dau seama unde m-aş mai putea duce. Ăsta e dezavantajul faptului că mă apropii cu paşi repezi de tipărirea albumului „Cu bicicleta prin Hunedoara”: am cam fost peste tot. Îmi aduc aminte că mi-am tot propus să văd ce e după tabla ce indică Romos, aşa că merg spre Sebeş, pe drumul ăla cumplit de drept şi nesfârşit de lung. La sensul giratoriu intru spre comună. Opresc la o hartă mare, afişată pe un panou, văd acolo că ar fi un drum care – după Romoşel – se duce spre Cugir, mno, n-ar fi problemă că ies din judeţ, azi nu-s în excursie de documentare, dar nu-mi fac prea multe iluzii că ar fi asfaltat. Voi parcurge cei 7 km până în satul de la poalele munţilor şi gata, mă întorc. Şoseaua nu e din cele mai grozave, dar m-am obişnuit.

Traseul meu însă se desface aproape imediat şi neaşteptat în două. Aflu, pentru prima oară de când sunt hunedorean, adică dintotdeauna, că există satele Vaidei şi Pişchinţi. Serialul meu îmi completează (a câta oară?) lacunele geografice locale. Şi sunt convins că şi pe ale multora dintre voi. Toponimele sunt simpatice, aşa că aleg să merg mai întâi într-acolo, să văd cât de vai-de-ei ar putea fi locuitorii din cel mai estic sat al judeţului, Vaidei. Să mă ierte, era prea fain jocul de cuvinte şi nu m-am putut abţine.

Urc pe un deal şi până una alta, e vai de mine… Soarele, care între timp s-a ivit, arde, parcă în ciuda vestei mele care de mult flutură, descheiată. Nu e chiar uşor dar panta se mai „înmoaie” curând şi mă trezesc privind, n-aş zice din vârful deluşorului, mai repede de pe coama lui, spre turla unei biserici albe care îmi indică direcţia. În Vaidei cobor abrupt şi fac stânga, pentru că vreau să ajung şi la Pişchinţi. Nici nu apuc bine să mă uit la case, la curţi, cum fac de obicei, că deja am de ales între multe drumuri înguste, care mă zăpăcesc un pic, aşa că decid să le iau la rând. Pişchinţi-ul e aşezat ca într-o panoramă, pe o coastă lină şi prin mijlocul satului trece o vale înierbată care îl împarte în două. Stau puţin la o vorbă cu un tânăr şi un bătrân. Ginerele, deduc eu, îmi spune că nici el n-a auzit de satul ăsta, până nu s-a însurat aici. Şi râde. Urc până la ieşirea din sat, transpir din greu pentru că nu e chiar joacă, mai fac câteva poze şi apoi merg şi pe cealaltă parte a văii. Nu prea e lume pe la porţi, aşa că mă conversez doar cu un cârd de gâşte care sâsâie la mine, furioase. Nu ştiau că poza e pentru album, le fac vedete. Pişchinţi seamănă mult cu un sat de pe lângă Miercurea Sibiului, prin aşezare şi prin stilul caselor, cu porţi încastrate în ziduri înalte, tipice saşilor şi preluate şi de românii din Cugir, Şibot, Balomir. O chinui câteva sute de metri pe Toni şi pe drum de ţară, ca să prind un unghi de fotografiat mai bun şi revin în Vaidei, care e la o aruncătură de băţ.

Ţin drumul principal şi nu prea ştiu cum de ratez ieşirea pe care am venit… Când să-l întreb despre direcţie pe unul de pe drum, am norocul să dau peste mutul satului. Am mai păţit asta şi la Densuş. Nu ştiu cum fac, ori am eu ghinion, ori ăştia se plimbă toată ziua pe uliţă. Dar cu ocazia asta am parte de vizitarea unui sat minunat, cu străzi umbrite de nuci imenşi, cu un mini-market numit delicios „La Mama Ană” şi cu nănuţe degrabă doritoare de a intra în vorbă cu străinii mascaţi cu cască şi ochelari. Când pozez culoarul de nuci umbroşi, nu ştiu cum fac dar îmi iese un curcubeu de toată frumuseţea dintr-o rază poznaşă de soare, l-am văzut doar acasă. Una peste alta, plec mulţumit spre Romos. Azi iar am descoperit ceva fain!

Intru în viteză în „comuna mamă” a zonei, aşa că nu sunt foarte sigur dacă am văzut bine că pe poarta de lemn pe sub care trec chiar scrie că a fost pusă la aniversarea a 800 de ani de când există Romos. Se poate. Nu prea am timp să mă gândesc la asta pentru că dinspre munţi vine un nor negru şi eu chiar acolo mă duc, spre el, cu tupeu, ca să ajung la Romoşel. Nu-mi fac probleme, am vestă. Trec un deal larg, printre culturi de legume şi livezi, ordonate, aliniate şi bogate, apoi încep să cobor spre sat. Pe dreapta, o mână de copii joacă fotbal pe un maidan, doi tineri sparg lemne într-o curte ce pare a unei firme, ce mai, aici e activitate, nu ca dincolo. Am trecut de la lentoarea unor sătuce adormite sub lenea plăcută a unei dimineţi de duminică, la agitaţia Romoşelului unde parcă toată lumea e pe-afară. Probabil treziţi de răcoarea norului care – totuşi – ne ocoleşte. Cei curajoşi au întotdeauna noroc şi de aceea o să scap şi azi neplouat.

O tanti bătrână se acunde, sfioasă, în nebunia de flori din faţa casei ei, atunci când mă vede că opresc să fotografiez, chiar dacă o chem să iasă la vedere. Câteva berze cu simţ estetic au ales pentru cuibărit un stâlp îngropat în flori galbene. De la pod, drumurile se despart pe cele două maluri şi eu îl aleg pe cel stâng, pe care urc până la ultima casă unde un bătrân cărunt şi mărunţel stă, sfătos, pe o bancă în faţa porţii. Îl întreb despre drumuri, la Cugir pot ajunge numai cu „autoturism de teren”, cum pretenţios şi cumva ciudat îmi spune moşul. Din curte se aude A.S.I.A., trupa cu care a crescut fiică-mea acum vreo 20 de ani… Romoşel e un sat vesel, cam asta e concluzia. Aş mai fi stat dar mai am vreo 40 de kilometri până la Deva şi parcă mă înghionteşte şi foamea. Mai e şi vântul ăla de care acum îmi aduc aminte…

Cu totul întâmplător, în Romos văd o tăbliţă micuţă şi discretă pe care scrie „Orăştie”. Întreb un puştan care călăreşte un MTB dacă e asfalt până în oraş şi îmi confirmă. „E bun drumu’, nenea. Cu ţoacla asta mergi de zbori pe-acolo! Îi şi un deal, la biserică”. Sună bine şi – în fond – de ce să nu îmi ofer o variantă nouă pe drumul de azi? Fac stânga, urc dealul şi rulez încântat pe cel mai bun drum al zilei, punând aici la socoteală chiar şi drumul naţional Deva – Orăştie. Bine, spun asta a nu ştiu câta oară: în ciclism totul are un preţ. Aşa că pentru asfaltul ăsta impecabil trebuie să trec încă vreo câteva dealuri şi dacă am spus „câteva” e clar că sunt mai mult de trei. Intru la un moment dat într-o pădure deasă şi răcoroasă, nu-mi vine să cred ce noroc am cu traseul ăsta! Dacă nu vedeam tăbliţa aia, acum mă scuturam cu Toni pe hârtoapele alea pe care am venit…

Înainte de a intra în oraş am o persepctivă inedită asupra Orăştiei, opresc să o admir. Dacă n-aş şti unde sunt, n-aş fi recunoscut-o din partea asta, de unde n-am venit niciodată. Pe urmă, după ce intru printre case şi mă învârt îndelung pe tot felul de străduţe, realizez că dacă aş vrea mâine să vin spre Romos pe aici, n-aş găsi drumul. Poate doar dacă m-aş conduce, ca Dorothy, din „Vrăjitorul din Oz” după străzile pavate în întregime cu dale mărunte şi foarte bine aşezate, aşa cum fetiţa din poveste urma cărarea de cărămidă galbenă. Pedalând pe ele, nu pot să nu mă gândesc la firma care e la intrarea dinspre Deva şi care probabil că a făcut aici o vânzare grozavă. Decid ca data viitoare să îmi încerc, totuşi, norocul. Am trecut pe lângă o şcoală, parcă… Şi pe lângă o casă frumoasă şi aflată în renovare, la cum se munceşte la noi, casa asta poate fi reper vreo câţiva ani, probabil.

Oare a câta oară mi se întâmplă? Plec spre un loc aşa, în doru’ lelii şi descopăr locuri fermecătoare. Hunedoara pare a fi judeţul în care turele de bicicletă n-au sfârşit. Aplecat mult peste ghidon, ca să tai mai bine vântul nebun care bate în rafale, fac un inventar al zonelor neacoperite încă de reporterul de teren în care m-am transformat. Mai trece vremea, mai uit de necazuri şi de cei 21 de kilometri care mai sunt până la Deva. N-am fost spre vest, de la Ilia mai încolo. Recunosc, mi-e cam groază de bucata aia aglomerată de drum, dar poate mă strecor într-o duminică prin spate, pe la Brănişca, să văd cum e pe la Gurasada, Roşcani… Veniţi şi voi?