glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

CĂLAN – HAŢEG altfel decât îl ştiţi sau pedalând pe „drumul beţivilor” cu lichide izotonice în bidon

Abia întors de la dificilul concurs „Marmotte Pyrénées” cu un dor nesfârşit pentru dealurile de lângă Deva, am început săptămâna cu două după-amieze cât se poate de sportive pe la Popeşti, Ghergheş şi Cozia. Nu se compară ele cu Tourmalet sau Luz Ardiden, da’ dacă dai pedale puternic, te rup şi astea. Drept urmare, mi-am spus că n-ar fi rău să încerc un traseu puţin mai plat miercuri, în a treia zi. În plus de asta, a fost ziua Karinei şi seara aveam de gând să o sărbătoresc cu o bere, iar eu nu beau bere dacă mai înainte nu îi fac loc. Aşadar, hai să transpirăm puţin pe ruta Călan-Haţeg, dar pe un traseu pe care puţini îl cunosc. Se numeşte „drumul beţivilor”. V-am băgat în ceaţă? N-aveam cum, pentru că am pornit pe la patru şi jumătate după-amiaza, iar ceaţă este doar dimineaţa, devreme.
Abia o cobor pe Fabiana de pe maşină, în centrul Călanului, şi mă trezesc cu o tentativă (nereuşită) de răpire. Până mă încalţ, un nene bine afumat a ridicat-o şi, surprins de greutatea ei mică, mai-mai să-şi dea cu cadrul în gură. Ba, mai mult, nesigur pe picioare, e gata să se răstoarne împreună cu „prada”. Reuşesc cu greu să-mi smulg bicicleta de la el, spre hazul unor bătrânei de pe o bancă şi hoţul se prezintă, ceremonios, ca fiind Mircea. Mai bălmăjeşte ceva despre cum vreau eu să merg eu pe la Boşorod şi Tîrsa (?), apoi pleacă. Ducă-se! Mi-a trebuit drumul beţivilor…
Încalec şi pornesc, dar înainte de a merge spre Haţeg mă gândesc că am timp destul să dau o fugă prin Streisângeorgiu iar apoi să fac dreapta spre Boşorod. De câte ori trec pe acolo să merg la Costeşti, îmi promit că odată voi face dreapta, spre Cetatea Piatra Roşie, să văd până unde duce drumul. Dar asta e o poveste mai lungă şi rămâne pe săptămâna viitoare. Vorba frizerului din „D-ale carnavalului”: stai să vezi, că e frumoasă! Acum facem aşa, o licenţă poetică, ne abatem de la regulile poveştii şi presupunem că abia pornim.
Picioarele sunt ca nişte butuci. Întotdeauna este aşa, după efortul zilelor anterioare. Orice ai face, în primele minute îţi vine să plângi. „La început a fost cuvântul” şi eu, da, la început mă lupt cu vântul, care bate foarte rău din faţă. Ca să mai uit de necazuri mă blochez cu ochii pe câmpurile unde oamenii înşiră nesfârşite rânduri cu saci de cartofi care parcă merg până hăt, sub dealurile împădurite. E fain la ţară! Cred că acum aş prefera să sap straturi decât să pedalez dar în viaţă nu faci numai ce-ţi place. Ziceam că dau tură lejeră şi natura îşi cam bate joc de mine. Simt curentul prin găurile căştii şi îmi pare că părul pe care nu-l mai prea am, flutură. Consideraţii de ciclist plictisit de o şosea destul de anostă, dreaptă, plată şi cu asfalt prost. Pentru bicicleală, alegerea traseului alternativ spre Haţeg nu e o idee bună, dar probabil că beţivilor care i-au dat numele nu le prea păsa de asta, sau nu simţeau. Şi ca să vă explic: pe aici veneau şoferii, pe vremuri, când mai trăgeau câte una mică. Să ocolească DN-ul. Şi poate mai vin şi acum.
Norocul îmi surâde sub forma unui drum ce face la stânga, spre Vâlcele şi pe care o apuc, sperând ca astfel să mă mai apropii de dealurile astea minunate care sunt toate numai lumini şi umbre de la soarele care deja bate razant. Ştiu de pe hărţi că aici e o buclă şi acum mă bucur că am ales-o, am scăpat de gropi. Până în sat, unde stau să fotografiez o biserică nouă, ca scoasă din cutie. Lângă un drum, din nou, ruşinos de rău. Chestie de priorităţi. Fac dreapta, ca să urmez bucla şi mă strecor prin câteva pâlcuri umbroase de copaci, căutând un unghi mai bun de unde să pot surprinde Retezatul din zare.
Cea mai mare ciudăţenie rutieră pe care am văzut-o vreodată mă face să opresc. Pe mijlocul şoselei, în şanţul dintre cele două benzi betonate, a crescut un răzor destul de lat de iarbă! Este cel mai natural şi frumos mod de a trasa un drum. Îl urmez, aşa cum Dorothy urma poteca de cărămizi galbene spre Oz şi ajung într-unul dintre cele mai minunate locuri de unde poţi privi muntele în toată splendoarea lui. Nu sunt în cel mai potrivit moment al zilei, lumina e piezişă şi atmosfera prea încărcată de multele zile fără ploaie, dar tot pot să admir imensitatea tăcută şi contururile crestelor ce par desenate cu sfumato-ul lui Leonardo. Mi-e greu să mă desprind, mai ales că am chiar în faţa mea o fâneaţă proaspăt cosită, cu iarba uscată aşezată în rânduri ordonate, aşteptând să fie clădită în clăi. Efectul este dublu, vizual şi olfactiv. Şi greu de descris.
Ies din nou la drumul principal, nu înainte de a fi fugărit puţin de vreo trei câini. Fără ură, aşa, parcă în joacă. Cred că a fost singurul moment al zilei, pe ruta lejeră de azi, în care mi s-a ridicat pulsul. La intersecţie văd că pe indicator scrie „Vâlcelele bune” şi cred că dacă aş fi intrat pe aici spre sat, ar fi fost cu totul altceva. Nu sunt atent şi mă „scap” în faţă, ajungând imediat la un pod care mă duce la DN. Nu vreau asta, aşa că mă întorc dar tot stau să pozez o mică deltă pe care râul, încorsetat de betoanele amenajărilor, mai apucă să o facă. Un loc de baie perfect. Sau de pescuit.
Când revin pe trasa normală mi se pare că drumul şi-a pus în gând să mă determine să nu-l mai părăsesc. Dintr-o dată se răsuceşte în curbe strâmte şi se strecoară, îngust, printre casele din Gînţaga şi Covragiu, în timp ce saltă în câteva pante scurte şi aspre. Na, să nu te mai plictiseşti! Mă gândesc doar cum s-or fi descurcat beţivii ăia pe aici… Din fuga bicicletei văd pe stânga un mic cimitir şi, undeva, sus, o ruină de biserică. Nu mă pot abţine, o las pe Fabiana sprijinită de nişte tufe, urc spre turnul ştirb şi bine fac, pentru că de acolo am ocazia să admir câmpiile, sub lumina soarelui la zenit. O geană de fum de la un foc aprins cine ştie unde, dă imaginii un blur care are un efect formidabil în razele portocalii. Cercetez o vreme şi ruina, dar sunt oprit de scaieţii care parcă străjuiesc fostul lăcaş. Ar fi interesant de intrat, dar asta numai odată când am pantaloni lungi.
Reîntors la bicicletă, nu apuc bine să mă pornesc că sunt nevoit să cedez trecerea unei turme de vaci ce păşesc agale. Nu e trecere de pietoni, dar ce poţi face? Şi – în fond – lor nici nu cred că le poţi zice pietoni. Când ies din ultimul sat, pe culmea din stânga, de un verde ce i-ar face invidioşi chiar şi pe irlandezi, câteva surori de-ale celor de pe şosea par aplicate pe verticala înierbată. De unde privesc eu mă şi întreb cum fac de nu cad de acolo? Nu mai apuc să privesc prea mult în jur pentru că asfaltul se năpusteşte într-o coborâre spre deschiderea ce îmi arată că mai am puţin şi ies spre Haţeg. Doar dealul, negru în umbra dată de contre-jour-ul luminii soarelui, mai ascunde oraşul. Sunt cu atât mai atent cu cât de o vreme încoace rulez având în faţă ultimele raze care mai au putere, este cam cum ai merge cu maşina şi cel cu care te intersectezi a uitat să stingă faza lungă a farurilor. Aşa că trecerea de cale ferată reuşeşte să mă surprindă şi să mă scuture binişor. Nu cred că vom învăţa vreodată să facem pasajele astea astfel încât să nu le simţi, brutal, sub roţi. Indiferent ce roţi.
Şi dacă tot intru în Haţeg ca şi cum aş veni de la Petroşani, pentru că venind pe variantă am depăşit un pic oraşul, fac stânga ca să văd mai de aproape Castelul de la Sântămărie Orlea. Nu reuşesc chiar pe cât aş vrea eu de aproape, pentru că porţile sunt încuiate şi pe ele tronează un panou ameninţător. Alături, panourile aşa-zis turistice, informative, sunt rămase undeva prin anul 2000, atunci când bijuteria asta nu era încă retrocedată. Se putea vizita. Avea un restaurant. Un nene care coseşte alături de poartă îmi confirmă că totul este sub lacăt. „L-au dat înapoi, la proprietar şi de atunci… noroc bun!”. Un salut mineresc cu care îmi iau adio de la un castel care dealtfel seamănă izbitor cu cele de pe Loara, din Franţa. Dar, ce folos?
Am plecat târzior azi… şi m-am lungit pe drum… În plan mai era şi o vizită la rezervaţia de zimbri dar cum mai am doar vreo jumătate de oră de lumină şi încă vreo 20 de kilometri până la maşină, comut pe repede-înainte şi dau bice cu 40 la oră pe DN, unde oricum nu e mare lucru de văzut. Mi-am clătit ochii cu suficiente minunăţii azi. Am putea spune însă, de dragul poveştii, că ziua s-a lungit cu o oră şi că am coborât la Slivuţ, să vedem, totuşi, zimbrii. Am făcut stânga din drumul principal chiar după ce am depăşit vârful Dealului Viilor, am coborât prin pădurea umbroasă cale de mai bine de un kilometru şi când am ajuns la intrare am descoperit că se închisese, oricum, la ora 18… Pot să spun că am fost acolo cu alte ocazii, în alte ture. Din păcate am dat doar peste altul, din multele exemple, despre cum nu trebuie să fie un astfel de obiectiv turistic. Nu intru în amănunte. Scriu doar – aşa cum le-am promis celor de acolo – că cei ce au în grijă rezervaţia, ar putea să facă mai mult pentru ea. Şi… nu vă lăsaţi păcăliţi de panourile indicatoare din drumul principal, chiar dacă au pe ele silueta unui cerb. În rezervaţie sunt zimbrii.
Când ajung din nou în vârful dealului, după o urcare ce mi-a umezit tricoul în spate dar nu pot spune că a fost chiar grea, revin la realitate şi la viteza mare, necesară încadrării în lumina zilei. Cobor serpentinele care oricum sunt destul de periculoase, nu mai era necesar acel zid din beton care transformă unica bandă ce curge la vale într-un loc prin care eu pedalez speriat de faptul că ar putea veni o maşină de sus şi n-ar avea – efectiv – pe unde să mă ocolească. Iar şoferi români care să stea în spatele unui ciclist, chiar dacă acesta fuge cu 60 km/oră, n-o să vedeţi niciodată.

Loading...