glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

MĂNĂSTIREA PRISLOP sau în căutarea minunilor prea bine păzite (Galerie foto)

Atunci când în toamna trecută intram pe valea Ribiţei, sătenii se îndreptau spre slujba de duminică, la biserica Mănăstirii Crişan. Spuneam atunci că fiecare e cu religia lui. Noi, cu ciclismul. Există însă locuri în lumea asta unde cele două pot coabita de minune şi unul dintre aceste locuri este la Mănăstirea Prislop. Nu vreau să scriu aici nici lecţii de practicarea ortodoxiei, dar nici de mers pe bicicletă. În schimb voi încerca să vă povestesc ce tură faină poţi da cu bicicleta pe dealurile celor două Silvaşuri.
Am plecat de acasă mai devreme decât de obicei pentru că trebuie să mă întorc până la prânz. Toamna începe să câştige teren, eu sunt la mânecă scurtă încercând să mai forţez vara să nu renunţe, aşa că frigul îmi mângâie pielea cu mâinile lui reci. Se pare că nici nu şi-a tăiat unghiile. Asta nu face decât să scuture de pe mine ultimele urme ale amorţelii somnului, lucru pe care cafeaua, băută în pripă, n-a reuşit să-l facă. Rulajul de la Deva până la Hunedoara îl fac aproape singur pe şosea, este sâmbătă şi nici măcar cei care vin la târg nu s-au trezit, aşa că de data asta trec fără incidente rutiere. Mă lupt o vreme cu gropile de pe valea Cernei şi când ajung la serpentinele ce urcă spre Cinciş sunt numai bun pentru căţărări.
Vă veţi întreba ce caut aici, dacă vreau să merg la Prislop. De puţină vreme bucata de drum dintre Cinciş-Cerna şi drumul clasic al Silvaşului s-a asfaltat. Nu am reuşit încă să încadrez bucata asta în nici o poveste, aşa că acum poate fi momentul. Până urc în sat, îmi aduc aminte cum – în 2013 – asta era prima pantă pe care Karina o urca pe bicicletă. Abia începuse, i s-a părut incredibil de grea şi după doi ani era vicecampioană naţională la MTB. V-am spus asta doar ca să vedeţi că nimic nu este imposibil. În sat se poate merge pe două cărări, dar nu din motive de tras la măsea ci de tras la pedale. Greu, dacă faci dreapta, mai uşor dacă mergi înainte. Eu recomand a doua variantă, chiar şi numai pentru că îţi dă posibilitatea să mai odihneşti picioarele. Trebuie să fii atent ca să nimereşti exact a treia străduţă la dreapta. N-ai cum s-o confunzi, şoseaua urcă fără să-i pese de muşchii tăi şi o ţine aşa până sus, în pădurea de deasupra satului. E cea mai grea încercare a zilei şi dacă ai trecut, restul e – cum se spune acum – parfum.
Vremea e perfectă, cel puţin din punctul meu de vedere. Norii de dimineaţă nu lasă soarele să-şi facă de cap şi, să fiu sincer, dogoarea lui nu mi-a lipsit vreodată la o tură de bicicletă, mai ales pe dealuri. Poate doar atunci când, într-un final înzăpezit de lună mai, urcam pe Tre Cime di Lavaredo să aştept cicliştii din Turul Italiei. Atunci n-aş fi refuzat nici măcar o ţuică, era tare frig. Undeva, în dreapta mea, se ghiceşte pe o culme catedrala de la Ghelari, dar e atât de departe încât pare doar un fulg alb, ca să rămânem în povestea italiană. În schimb mai aproape este un stejar, bătrân şi stufos, declarat biserică de cineva care a trecut pe lângă el şi probabil şi-a adus aminte de metaforele alea cu pădurea – catedrala naturii. Ca să nu fie vreun dubiu, a scris asta pe trunchi. Mda, decât “Mişu & Getuţa = Love”…
Ies în drumul care duce în mod obişnuit la Prislop şi liniştea mea se duce pe pustii. Încă nu e ora 10 şi deja vâjâie maşinile pe lângă mine. Cu prietenii mei am inventat un joc şi de fiecare dată când ajungem aici, mai ales duminica, ne distrăm copios jucându-l. “Ghiceşte judeţul”, adică dacă auzi venind din spate o maşină, îţi dai cu părerea din ce parte a ţării vine. Şi azi, de cum ies din pădure mă depăşesc, pe rând, un buzoian, un sucevean şi un sătmărean. Nu ştiu cine a făcut promovarea mănăstirii, dar vreau să îl angajez şi eu să îmi vândă cărţile. Veţi spune că la mănăstire a fost uşor, s-a folosit de minunile sfântului. Trebuie să vă spun atunci că şi cărţile mele fac minuni. Deunăzi mi-a scris o doamnă din Bucureşti. Uşor bolnavă, la fel de bătrână ca mine, a citit, a luat o bicicletă şi acum colindă ţara călare pe ea. Şi n-o mai doare nimic. Asta ca o paranteză. Dreaptă.
Merg cu bicicleta pe Dealul Silvaşului de câteva zeci de ori pe an şi de fiecare dată îmi place la fel de mult. Culmile domoale, deschiderea largă, culoarea aparte a ierbii şi curbele şoselei, desenate parcă folosind florarul. Un copac singuratic pe care efectiv am ajuns să-l salut. Auzisem de unul de pe drumul Piteşti – Craiova că ar avea şi pagină de facebook. Ăsta n-are, că l-am căutat, să îi dau like. Cobor de la releu spre Silvaşu de Jos şi opresc o clipă pentru că zăresc, conturată pe coama dealului, silueta unui văcar ce pare că citeşte o carte. Trebuie să recunoaşteţi că ăsta este un motiv întemeiat să te opreşti şi să te uiţi mai bine. Da’ poate era pe telefon. Aceeaşi poziţie a corpului, nu şi a creierului.
Încep să simt stresul apropierii de mănăstire şi spun asta pentru că data trecută, la tarabele ce o preced, era să fiu mâncat de un dulău care a fugit după mine câteva sute de metri. Părea înfometat. Atunci eram căinat de cineva care a filmat faza, acum sper să se fi rezolvat problema. Aşa că urc primele pante şi mă rog în gând. Să fie legaţi câinii. În rest… terase, reclamă la mâncare, ciolane cu fasole pe toate panourile… Nu am să înţeleg niciodată de ce turismul trebuie să se facă în locuri spre care omul ar trebui să se îndrepte cu pioşenie? Şi de ce neapărat turismul nostru presupune haleală multă? Îmi mai trec nervii privind la peisajul care începe să aducă a toamnă, cu fumuri pe ţarini, mai mici sau mai mari, aşa ca cel aprins de un nene în grădina lui, lângă nişte căpiţe de fân. Măcar stătea acolo, nu pleca de lângă el. Pe sub podul din Silvaşu de Sus nu mai trece nici o apă iar în albia secată e plin de flori. Şi din nou zic: noroc cu natura asta care e mare gospodar şi designer de grădini.
Când ieşi din sat mai dai un test. Dacă reuşeşti să urci panta de 12%, dreaptă şi lungă, înseamnă că îţi doreşti cu adevărat să ajungi la Mănăstirea Prislop. Eu transpir una bună până-i dau de capăt şi nu-mi mai rămâne decât să admir drumul nou, cu două benzi pe urcare, recent terminat. Măcar dacă toate obicetivele turistice din judeţ ar avea parte de aşa ceva şi tot ar fi o treabă bună! Când mă apropii, cu inima cât un purice şi la fel de săltăreaţă, de tarabele cu comerţ bisericesc, de pe coasta dealului se repede la mine… prietenul meu… Stăpânul îl strigă, el nu ascultă şi atunci omu’ nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să strige la mine: „Băăă, vezi că vine câineleeee!”. Bună asta! Dar numai pentru voi, cei care citiţi. Norocul meu este că îl prinde până la urmă cineva, înainte să reuşească „intercepţia”. Profit de faptul că doi jandarmi pierd vremea pe-acolo, bat şi ei, ca toţi confraţii lor, dar numai din picior şi le expun problema mea. Cică ar fi treabă de hingheri. Sau de poliţişti locali. Sau de oricine altcineva decât ei. Ca o a doua paranteză, când m-am întors, dispăruseră strategic.
Sus nu zăbovesc prea mult. Rearc doar amenajările frumoase, utile şi suficiente pentru foarte mulţi turişti. Nu intru în curtea mănăstirii, pentru că ultima dată când am încercat să fac asta mi s-a atras atenţia că sunt indecent îmbrăcat, în costumul de ciclism. Spre deosebire de doamna care, uite, îşi face nişte cruci atât de mari încât i s-a descheiat bluza până foarte jos, dar ea este ok. De fapt scopul meu este plimbarea, nu închinarea, aşa că după ce scap iar de câinele care tot mai încearcă să mă facă şi mai indecent îmbrăcat, zbor la vale pe două roţi. Ca să rămânem în temă, e o adevărată binecuvântare coborârea asta!
Am trecut de zona culinară şi acum e plin de produse tradiţionale, mai cunoscute mie sau mai necunoscute, cum ar fi de exemplu gustoasa „brânză de burduv”. Cu „V”, ca să nu cumva să dispară poanta la corectură. Aşa scrie pe un panou, ce-i drept rustic, din placaj. La birtuţul din Silvaşu de Jos iau o apă plată (lămâie nu avea) şi un nene îmi povesteşte că tocmai a trecut un grup mare de ciclişti, tot aşa de tineri ca mine. Mă uit la el, nu glumeşte. Am ochelarii pe nas şi lentilele sunt mari, nu se văd ridurile. Iar picioarele, aşa indecent de dezgolite cum sunt, l-ar putea păcăli, ce-i drept. Şi în momentul ăla tocmai mai trece unul pe cursieră şi mă grăbesc după el.
Nu l-am mai prins… Ăla chiar era tânăr, avea altă viteză pe urcare. Cam pe la jumătatea coborârii spre Hunedoara decid să merg prin Nădăştie şi de aceea fac dreapta, nu neapărat pentru că n-aş mai vrea să urc mica pantă, ci ca să lungesc tura. E atât de frumos afară! Din punctul de vedere al unui călător pe bicicletă e perfect. Răcoare şi uşor înnorat. Sau cum spunea prichindelul unui prieten de-al meu, când auzea la TV rubrica meteo: „Lapoviţă şi nu-i soare!”. Când depăşesc satele şi ies la drumul mare, nu merg la Călan, acolo v-am mai dus, ci urc dealul ca să mă reîntorc în Hunedoara. Aflu, cu ocazia asta, de pe Starva, site-ul unde noi ne expunem turele, că se numeşte Dealul Perilor şi sper că se referă la fructe. De sus coboară prietenul meu care mi-a dat cu tifla pe urcarea din Silvaş… Ne salutăm, aşa cum fac cicliştii pe drumuri, nu de alta, dar suntem aşa de puţini încât ar trebui să ne ştim toţi unul pe altul. După bicicletă nu pare a fi din satu’ nost’… Pe urmă mă lupt cu panta aia ciudată la care dacă te uiţi zici că nu-i cine ştie ce de capul ei iar când o urci remarci cu jale că te-ai înşelat.
Imediat cum depăşesc vârful trec de tabla de intrare în Hăşdat. E bilingvă, doar că n-au nimerit limba pentru că palatele de mai jos nu par a fi în stil unguresc. Driblez, cu o dexteritate pe care numai un ciclist român de şosea o poate avea, canalele dese şi care nu se potrivesc nicicum cu asfaltul. Aici mi-am rupt odată o spiţă şi de atunci, de câte ori trec prin Hăşdat mă gândesc la familiile celor care au reparat şoseaua, în special la mame. În spatele meu stă cuminte o maşină şi chiar mă gândesc cum am putut greşi acum vreo două săptămâni spunând că încă nu s-a născut şoferul român care să facă asta. Mă depăşeşte şi are număr de Elveţia, motiv să închei cu expresia de la orele de matematică: „Ceea ce trebuia demonstrat”. Restul drumului, până la Deva, este doar rutina obişnuită.