glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

DEALU BABII – OBÂRŞIA LOTRULUI sau un şoselar la curtea Regelui MTB

După experienţele negative avute cu drumurile din Valea Jiului şi pozitive cu frumuseţea zonei, am decis să mă concentrez pe cele din urmă. Drept pentru care iată-mă din nou în parcarea din Petroşani, aşteptându-l pe Emil să mă conducă, numai el ştie pe unde. Un biet şoselar la curtea regelui Mountain-Bike, care încă nici nu bănuieşte la ce cazne va trebui să îşi supună azi bicicleta pentru a putea vedea nişte locuri cu adevărat grozave.

Pornim tot în direcţia Vulcan, dar de data asta vom vira repede la dreapta, să urcăm spre Aninoasa. Azi nu ne îndepărtăm prea mult de Petroşani, ne limităm să cutreierăm văile şi mai ales dealurile din vecinătate. Va fi o tură mai scurtă, dar cu un plus semnificativ la metri urcaţi. Valea spre fosta mină… Uite că din nou trebuie să folosesc „fosta”, ca peste tot pe unde merg în Valea Jiului… Poate că-i mai bine aşa, poate că nu, cine suntem noi să decidem asta? Noi doar pedalăm printre dealuri, povestind. Peisajul în sine nu este ceva nemaipomenit, dar urcarea lejeră e numai bună pentru încălzirea picioarelor. Frumuseţea, dacă vreţi, este că în cei nici 7 kilometri ne plimbăm prin istorie, este o întoarcere în timp, pentru că toate casele coloniei muncitoreşti sunt încă funcţionale, deşi, la cum arată, n-ai zice. Pe dreapta, cum urcăm, după ce am trecut de frumoasa biserică de pe un vârf de deal, sunt clasicele cămine-blocuri minereşti, construite acum aproape 100 de ani, iar pe stânga răsar căsuţele celor mai norocoşi (n-aş zice chiar înstăriţi) ai vremurilor de atunci, care aveau şi câte o curte cu grădinuţă. Nu ştiu cu ce se ocupă toţi locuitorii de aici, dar cert este că au, în continuare, o viaţă grea. Sunt însă atât de legaţi de locurile astea, îmi spune Emil, încât nu vor să plece, să coboare în oraşele mai mari şi mai ofertante în ale traiului de zi cu zi.

Ne-am întors şi din Vulcan ieşim iar spre dreapta, chiar la capătul drumului ocolitor al oraşului. Nu avem tăbliţe indicatoare, eu îl am însă pe Emil. Vom urca Dealul Babii, un drum care ne va scoate la Merişor, mult dincolo de Petroşani, un fel de scurtătură pentru cei grăbiţi, dar şi cu picioare puternice. Încerc să-l chestionez pe prietenul meu despre dificultatea căţărării şi nu ştiu de ce el se rezumă să îmi povestească despre calitatea drumului, aşa că deduc că nu va fi cine ştie ce. Toni se scutură din toate şuruburile pe câţiva kilometri de betoane sparte şi – n-aş fi crezut că voi spune vreodată asta – mă bucur când ieşim la macadamul care este rezonabil. Apoi avem plăcuta surpriză să vedem că s-a înaintat cu asfaltarea până mult mai aproape de Vulcan decât ştiam noi şi pedalăm chiar voioşi, eu cu gândul că până iese din tipar albumul nostru, probabil că drumul va fi în întregime foarte bun.

Primele pante le atac în trombă, odihnit şi fiind convins că sunt doar câteva sute de metri mai grei. Emil a rămas în urmă şi mă gândesc că poate e obosit după tura lungă de ieri. În faţa mea se succed trepte după trepte pe care eu urc, tot mai încet şi chinuit. Şi mai disperat că nu se mai termină… Cel mai greu este că nu pot să mă ridic din şa, ca să mai „aerisesc” muşchii, pe drum e plin de nisip şi pietricele, aşa că sunt nevoit să fac câteva zig-zag-uri ajutătoare. Sus, după aproape doi kilometri cu o medie criminală de 14%, cad efectiv cu capul pe ghidon şi îl aştept pe Emil. Care vine şi dă să plece la vale, ca şi cum ceea ce tocmai am terminat a fost ceva normal. E tare omu’! Nu mai zic nici eu nimic, să nu par prea distrus şi ne bucurăm – separat, pentru că eu mai opresc la poze – de o minunăţie de coborâre pe un drum îngust şi bine asfaltat, ghicit în faţa mea pe culmi de dealuri şi prin pâlcuri fermecătoare de mesteceni. Întotdeauna există un premiu, asta să ţineţi minte! Aşadar am făcut traseul pe partea, zice-se, uşoară şi într-adevăr, dinspre Merişor se urcă aproape 5 km continuu. Dar parcă totuşi nu aşa de brusc.

Las asta pentru data viitoare. Oricum, cei doi kilometri i-am resimţit toată ziua, mai ales că au venit atât de neaşteptat şi i-am abordat şi cam nepotrivit. De multe ori asta chiar contează. Revenim în Petroşani pe drumul naţional şi urc panta care la 5-6% pare chiar dulce, cu gândul la apa rece a izvorului de la Băniţa. Mai bine zis a izvoarelor, apa curge din trei ţevi, cu trei debite, probabil în funcţie de setea fiecăruia. Eu iau din primul, cel mare. E plin de icoane şi candele. Nu ne putem rupe de obiceiurile astea care mie mi se par uşor penibile.

Dacă despre Dealul Babii Emil nu mi-a spus nimic, în schimb mă omoară acum cu urcarea la Cabana Rusu! Să o facem neapărat acum, până nu obosim mai tare, că e foarte grea. Şi iată-ne urcând prudent pe drumul bine (încă) asfaltat. Avem peste 10 km şi eu tot aştept să vină greul ăla… La telescaunul vechi opresc câteva clipe să mănânc un baton, obsedat în continuare de promisiunile ghidului meu, urc hotărât în şa şi nici nu apuc bine să mă încordez şi sunt în parcare la cabană! E clar, noi doi avem etaloane diferite la căţărări. Dacă am dovedit pantele alea turbate, păi urcarea la Rusu o fac şi noaptea la ora două, trezit din somn… Pe coborâre opresc des, ca să profit de peisajul colosal asupra Văii Jiului, la urcare eram prea stresat ca să-l văd. Căldura devenită insuportabilă se estompează în curentul vitezei şi când ajung jos, aproape de oraş, sunt gata să iau în piept ultima „ramură” a turei de azi: drumul spre Obârşia Lotrului.

Cum am coborât de la Cabana Rusu, facem dreapta şi trecem din nou pe lângă lacul acela minunat, ecologizarea naturală, vă aduceţi aminte. Apoi rulăm de-a lungul Jieţului într-o vale deschisă, plină de oameni ieşiţi la iarbă verde şi cărbuni înroşiţi. Emil mă duce la un izvor pe care altfel nu l-aş fi văzut, umplem bidoanele şi potolim setea. Oare n-ar fi bine ca locurile astea să fie, cumva, semnalate? De multe ori, în turele de munte, cu bicicleta sau pe jos, un izvor poate fi vital. Şoseaua e foarte bună şi trag speranţe că Toni a mea a scăpat, în sfârşit, de chinuri. Dar imediat după izvor intrăm în Cheile Jieţului şi aici, sub roţile ei, este o varietate mai aparte de asfalt, dacă îl pot numi aşa. Suntem iar la curtea regelui de care vă vorbeam şi de-acum e foarte clar că o cursieră nu e cel mai potrivit tip de bicicletă pentru zona asta. Hai, poate cu un ciclocros ar mai merge…

Sunt cuplat la o viteză redusă ca să ocolesc gropile, unele periculoase, nu doar neplăcute, dar mai ales ca să nu ratez nimic din ceea ce e în jurul meu. Culoarul îngust şi foarte spectaculos este punctat de cascade şi formaţiuni stâncoase, câteva acoperite cu un muşchi foarte colorat. Una dintre căderile de apă se numeşte Duşul Pădurarului. N-am încercat, dar sunt sigur că n-are apă caldă. Ne mai încurcă şi maşinile, împreună cu care trebuie să purtăm dure negocieri în abordarea sensurilor de drum pentru că fiecare dintre noi suferă. Pe aici se iese în Transalpina şi de aceea circulaţia, într-o zi de duminică, poate fi supărătoare. Norocul este că şi ei trebuie să meargă încet. Mai puţin doi nebuni pe motociclete care sparg liniştea relativă cu un vuiet enorm şi ridică praful în urma lor, cu nepăsare, să nu spun nesimţire. Gonesc, inconştienţi, pe hârtoapele alea, uneori la un metru de malul adânc al râului. Nu degeaba se spune că atunci când le dă carnetul pe motocicletă trebuie să aibă la ei dovada că şi-au cumpărat şi loc de veci.

Ne odihnim oasele scuturate, mai mult decât muşchii obosiţi, la Cabana Mija. Un loc ce mă transpune pentru câteva minute pe o vale din Alpi, atât e de frumos! Bem câte un Pepsi rece şi, revigoraţi, reuşim să ajungem rapid la Groapa Seacă, unde Emil se opreşte şi zice că mă aşteaptă. Eu sunt hotărât să încerc să ajung la limita de judeţ, chiar dacă primele sute de metri de macadam sunt cumplite. Dacă m-ar vedea prietenul meu, Radu, pe unde merg cu Toni, nu s-ar mai mira că deja am crăpat o furcă şi lanţul mă ţine jumătate din kilometrii normali. Urc, încăpăţânat, şi îmi stabilesc trei motive pentru care m-aş opri şi aş face cale întoarsă: fac pană pe pietrele astea, ajung sus în şa, la 1.600 m, unde se termină judeţul (şi poveştile mele) sau mor apăsând pedalele pe pante de 10-11% şi cu bicicleta jucând sub mine în toate direcţiile. De obicei nu văd chipul şoferilor de la maşinile care vin din faţă, aşa că doar îmi închipui că se uită la mine cu milă. Şi tocmai când negociez cu mine însumi un al patrulea motiv ca să renunţ, întrebându-mă „so, WTF?”, adică „where’s the finish”, reîncepe asfaltul şi nu oricum, ci impecabil! Restul de 3 km sunt parfum, o joacă de copii, chiar dacă panta nu scade deloc, ba parcă din contră… A fost o încercare, dar ştiu deja atât de multe şmecherii din mersul cu bicicleta încât nici măcar o asemenea urcare nu mă mai poate bate…

Cabana „Groapa Seacă” este la fel de frumoasă ca şi sora ei de mai jos. Dar nu mai este timp de zăbavă, ne-am întins azi destul de mult pe dealurile Petroşaniului, uneori forţaţi de drumul rău, alteori de dificultatea lui. Pornim la vale, mai apuc doar să pozez o pisică ce stă ca un manechin între flori şi pe urmă intru din nou în poligonul de încercări. Viteza este mai mare de data asta şi – uimit de cât de bine mă descurc în fentarea gropilor şi ce reflexe bune am – îmi spun că poate nu ar fi o idee atât de rea să îmi cumpăr şi un MTB. Călare pe aşa ceva, aş avea ocazia şi curajul să explorez la nesfârşit toate potecile Parângului ăsta atât de minunat, dar atât de zgârcit în şosele. N-o fi, totuşi, mai bine aşa? Întreb şi eu…

Sună telefonul. E Alin, care de dimineaţă a pornit din Hunedoara şi a venit să urce Pasul Vulcan. Pe coborâre şi-a crăpat janta de la roata de spate şi nu poate ajunge acasă. Încă un şoselar la curtea regelui… Abia apuc să bag bicicleta în maşină şi să fug repede spre Vulcan, să-l ajut, când pe mine se prăvăleşte potopul. Mă uit împrejur, Noe nu e cu barca salvatoare, din cer apa cade ca aruncată cu găleata, şiroaie mari. Este atât de multă apă în aer încât în faţa farurilor mi se formează un curcubeu! N-am mai văzut aşa ceva niciodată şi îmi pare rău că nu pot fotografia, sunt singur în maşină. Dacă eram acum pe bicicletă, cred că mă dădea jos apa, ca sub o cascadă. Îl sun pe Emil să îi spun, uite, ce noroc avem! El e mirat, în Petroşani, la 5 km de mine, e soare. Deh, de-ale muntelui… Sunt cam rupt, dar a fost grozav şi azi…