glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

COAJA sau când traseul îţi seamănă cu electrocardiograma (Galerie foto)

Am rămas, de săptămâna trecută, pe drumul dintre Vorţa şi Ilia. Asta doar metaforic vorbind, din păcate. Dacă ar fi să aleg între zilele de muncă şi cele de bicicleală… În satul Valea Lungă, un indicator, dealtfel mincinos, mă anunţă că intrând la dreapta printre case voi merge la Coaja. Nu că n-ar fi aşa, dar nu e doar atât. Harta de acasă îmi arată o mulţime de drumuri în zonă şi vreau să văd câte din ele sunt ciclabile şi pentru Toni a mea.
Trec printre curţile dichisite şi nu pot să nu mă gândesc ce contrast e între valea asta şi cea spre Luncşoara. Dacă regulile civilizaţiei nu mai permit separarea oamenilor după criterii de nici un fel, nici chiar sociale, se pare că realitatea îşi face în continuare de cap. Chiar şi un sat poate avea cartiere înstărite şi cartiere sărace. Între casele frumoase de aici îmi atrage atenţia o ruină a unei maşini, lovite rău la vremea ei şi lăsată acum să ruginească pe un gazon perfect. Ceva mai încolo, parcată pe dreapta, altă maşină. De data asta lovită doar puţin în spate. Abia acum realizez pe ce drum îngust pedalez şi cred că asta poate fi cauza a ceea ce văd. Asfaltul bun şi faptul că drumul este plat îmi permite o viteză bună pe care însă o reduc, fără să-mi dau seama, îngrijorat de faptul că de după curba următoare ar putea veni în goană un şofer prea plin de sine.
Ies din sat şi ocolesc o păşune mare, surprinzător de goală. Ori n-o fi bună iarba aici, ori o fi prea scumpă, nu mă pricep, sunt carnivor. Câteva pâlcuri de ferigi îmi semnalează un teren mlăştinos şi traversez întinderea de verde într-un cor de orăcăieli. Imediat ce intru în pădure, un drum face la stânga şi da, pe acolo ar trebui să merg spre Coaja. Opresc, arunc o privire şi decid că ar fi mai bine să înaintez pe vale. Nu neapărat de teama că aş putea cădea pe spate, dacă ar fi să mă iau după ce am văzut şi după indicatorul care îmi arată, nemilos, 19%, dar am nevoie să îmi fac un pic de curaj înainte de a ataca aşa ceva. Continui să merg spre Certejul de Jos şi între timp mă „prelucrez” singur, cum că am urcat eu altele şi mai şi. Cum ar fi de exemplu asta care se desprinde tot la stânga şi – culmea! – duce tot în satul Coaja. 21%. Nu ştiu ce să zic, pe tură ce trece mă conving că judeţul ăsta al nostru e în pantă rău de tot. Poate de aia se şi duc toate la vale… Şi ca să nu existe vreun dezechilibru, spre dreapta văd o şoseluţă, asfaltată şi ea, care taie coasta într-o diagonală ce mă face să cred că ziua mea de azi va fi taaaare grea. Până fac o fotografie mă socot cam care ar fi cel mai bun traseu pentru că deja mă simt ca într-un labirint. Încep cu Certejul de Jos pentru că – după nume cel puţin – pare abordabil.
La seria de toponime curioase care de-a lungul vremii m-au urcat la Şesuri şi mi-au dat pante grele spre… Dealu Mic, se adaugă Certejul ăsta care se dovedeşte a fi destul de sus. Începând dintr-o curbă la stânga urc continuu, până reuşesc să văd la picioarele mele toată valea, atunci când îndrăznesc să desprind privirea de la drum fără să-mi pierd precarul echilibru. Panta e mare, coapsele ard, bine ai venit, durere, azi ce mai vrei să mă înveţi? În curând rulez pe culme şi mă tot gândesc ce-o fi însemnând indicatorul acela rutier în care un trapez stă pe un mic dreptunghi? Încă nu ştiu, dar azi va deveni pentru mine semnul că e momentul să-mi adun forţele pentru că urmează ceva dificil de urcat. Drumul se termină brusc între case şi abia la coborâre îmi permit să opresc la gard şi să stau de vorbă cu o bătrânică ce spală nişte vase în curte. Fiul ei mă lămureşte repede cum e cu labirintul, cum să fac bucla la Coaja, dar evit să-l întreb care dintre urcările spre satul ăla suspendat ar fi mai grea. Prefer să merg la inspiraţie. Sau să joc, precum la loterie. Când ajung din nou pe malul pârâiaşului numit Valea Bătrână trec podeţul numai ca să întreb despre „diagonala” aia, unde duce. Aflu că pot trece pe ea dealul, până în Vorţa. E bine, mda. Mătuşa care încarcă la fân se ia un pic de moşneagul ei, care m-a asigurat că pot merge pe acolo cu bicicleta: „No, da’ cum să gúie coasta aia pă biţiclă, Doamne iartă-mă!?”. Atunci am şoptit în barbă „I’ll be back…”. Şi aveam să mă ţin de cuvânt.
Urcările ce pornesc din valea asta îmi aduc aminte de Andorra, un sătuc mai mare, deghizat în ţară, pe care l-am bătut ast’ vară cu roţile bicicletei. Şi acolo, ca şi aici, când începi să urci pe un drum ai impresia că trebuie să ieşi dintr-o găleată. Până ajungi la buză e greu ca naiba şi apoi te lasă să te desfeţi cu priveliştile. Acum dovedesc repede cei 6-700 de metri de înălţare pe două roţi şi pe urmă pot, liniştit, să savurez imaginea minunată a dealurilor. Neapărat trebuie să revin aici la primăvară. Şoseaua se vede mult în faţa mea şi dispare într-o curbă strânsă în pădure. Nu prea apuc să mă odihnesc nici aici, au grijă de mine doi dulăi ce ies de după un gard şi mă fugăresc lejer cel puţin 200 de metri. Răi. Uneori poţi să simţi asta şi despre ăştia doi sunt convins că abia aşteaptă să fac greşeala să mă opresc. N-am gâfâit pe pantele alea grele cum o fac acum, până scap de ei! Curând sunt la biserică şi de aici, după spusele certejeanului, ar trebui să cobor pe celălalt traseu.
Oare am putea cumva schimba planurile de construcţie ale măreţei catedrale bucureştene cu cele ale bisericuţei din Coaja? Simplă şi albă, îmi dă impresia de curăţenie, inclusiv sufletească. Nu ştiu de ce, dar pot să bag mâna în foc că preotul care slujeşte aici are părul alb. Aşa s-ar potrivi. Până şi Toni stă la gard o vreme să privească şi abia după aia îşi dă drumul la vale. Dar mă rătăcesc din nou şi sunt nevoit să urc înapoi o bucată sănătoasă pentru că nu sunt pe drumul bun, asfaltul s-a terminat chiar în dreptul panoului care ne spune ce fonduri s-au accesat pentru modernizarea lui. Fac urcarea practic într-o pedală pentru că pe cealaltă nu apuc să o clipsez. Şi ca să nu mai bâjbâi, opresc la o poartă şi strig, să iasă cineva. Iese un doberman ce nu pare deloc la locul lui aici. Latră o dată, scurt şi apoi rămâne cu ochii pe mine până iese un nene. Câine educat, studii superioare, nu ca ăia de mai jos, cu două clase. Şi bătrânul are chef de poveşti, aşa că mănânc un baton şi stăm la taclale vreun sfert de oră, timp în care aflu că drumul meu de întoarcere e mai jos, l-am ratat pe când urcam. „Da’ cum, eşti singur p-aci?”, mă întreabă. Vezi, nici el nu poate să înţeleagă, nici eu…
Pe coborâre îmi aduc aminte de câini. Mă aşteaptă, ştiau că am greşit drumul. Apăs în pedale, la vale şi trec pe lângă ei cu viteză mare. Pornesc după mine, sunt gata să le dau cu tifla când realizez că în faţă am curba aia… Norocul meu este că pe jos e curat, aşa că frânez şi iau curba în drift, fără să alunec în gardul de peste drum. Nu ştiu dacă mi se pare doar, dar parcă aud în spate câinii lătrând „Respect!” în limba lor, admirându-mi tehnica, în timp ce eu sunt la un pas să-mi murdăresc pantalonii. Mă lasă şi ei în plata Domnului. Lăsaţi, domnii de la ANAF, că n-am primit de fapt nici un ban, e o figură de stil… Sperietura a fost straşnică însă uit repede de ea începând coborârea printr-o pădure de basm, chiar şi acum când e pe jumătate scuturată. Şoseaua e trasată şi are şanţuri de scurgere curate. Pe o potecuţă ce iese în dreapta, drumarii s-au distrat desenând un drum în miniatură, pe vreo 5-6 metri de asfalt. Stau să respir un pic, să-mi mai scadă pulsul greu încercat de o vreme încoace. Când reîncep coborârea, un şir de pui de salcâmi se aliniază pe margine şi îmi dă onorul. Acum pare degeaba, l-aş fi meritat dacă aş fi urcat pe aici. Am fost inspirat când am ales partea cealaltă, aici ar fi trebuit să mă caţăr 600 de metri cu o diferenţă de nivel de vreo 110 m şi cred că aşa ceva e unic în judeţ. Dar asta nu înseamnă că nu o voi face anul viitor.
Trec din nou valea, pe podeţ. Panoul îmi spune că… 13%. Floare la ureche şi mă liniştesc, probabil că drumul doar pare înclinat, din nou perspectiva mă păcăleşte. În zona asta indicatoarele de pantă chiar sunt pe bune, toate. Cei doi cu fânul au plecat acasă şi îmi pare rău că mătuşa nu mă va vedea „gúind” diagonala. Mă vede în schimb un câine mare şi flocos care se porneşte să latre la mine chiar când trec de al doilea panou, care arată 19%. Ba, mai mult, profită de o spărtură în gard, numai de el ştiută şi îmi dă startul cu o viteză ceva mai mare decât aş fi avut eu în plan. Scoate limba după vreo 20 de metri, o scot şi eu, diferenţa este că el renunţă şi eu nu. Sunt cu ochii ţintă pe curba de la intrarea în pădure, acolo diagonala mea se termină şi sigur voi putea să mă odihnesc. Câinele, localnic, ştia… După curbă am în faţă un perete pe care am ocazia, pentru prima oară de când merg pe bicicletă, să văd pe „bord” 26%. De data asta m-a minţit indicatorul… Oare eu ce fac aici, ciclism sau alpinism? Vârfurile degetelor mă furnică şi ăsta e semn că pulsul e de mult pe roşu, mă bate gândul să opresc dar între timp ajung pe culme şi acolo e uşor. Premiul cel mare este o căsuţă de chirpici, cu uşa şi ferestrele colorate într-un albastru superb, aceeaşi nuanţă cu floricelele ce cresc de jur-împrejur. Imaginea zilei, fără îndoială, înfrumuseţată probabil şi de efortul depus ca să ajung la ea.
Sunt într-un vârf de deal şi am ajuns aici pe un drum inexistent. Nu l-am găsit pe nici o hartă. Cine ştie câte din astea mai sunt, te miri pe unde? De aia intru eu pe fiecare, nu ştii niciodată ce te poate aştepta după prima curbă. Misterul se dezleagă atunci când, coborând pe partea opusă, dau de o bornă pe care scrie „Drum agricol”. Mă uit la el cât e de frumos şi îmi aduc aminte că la un concurs, undeva aproape de Întorsura Buzăului, am pedalat pe un drum naţional care pe vreo 5 km nu avea asfalt. Cine să-i mai înţeleagă şi pe ăştia? Şi din nou mi se pare că am ales bine pentru că versantul ăsta dinspre Vorţa pare şi mai abrupt, dacă e posibil aşa ceva, ceea ce mă face să cred că în primăvara viitoare voi veni să fac tot traseul ăsta în sensul opus, inclusiv Luncşoara. Abia atunci va fi o adevărată provocare. Mă gândesc să închei la Certeju de Jos, că acolo tot nu e buclă, poate dă bunica aia o zamă la prânz.