glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

FEDERI-MĂLĂEŞTI sau când şerpuirile drumului sunt doar o figură de stil (FOTO)

Atunci când mergeam, în urmă cu ceva vreme, spre Petroşani, să pedalez împreună cu Emil, depăşeam cu greu, chiar şi în maşină fiind, plictisitorul drum de la Haţeg până la Baru, unde parcă începi să mai ai cu ce să îţi bucuri ochii. Eu n-am observat, dar Toni, care are o perspectivă mai largă stând sus pe maşină, mi-a atras atenţia asupra unor drumuri ce intră, ba în stânga, ba în dreapta, printre dealurile înalte. „Mi-e să nu-ţi pară rău dacă ne aventurăm pe-acolo!”, i-am spus. „La câte drumuri din beton am întâlnit în zona asta…”. Avem însă o datorie faţă de cititorii noştri, iar furcile de bicicletă şi rulmenţii se pot schimba.

Plec tot din Haţeg, prietenii mei de la benzinărie deja mă cunosc şi mă chestionează: oare azi pe unde mai umblu? Primesc şi câteva „ponturi” aşa că sunt pregătit şi informat. Voi merge până după Pui, acolo urc spre Federi, prin Ponor, iar la întoarcere trec să vizitez Cetatea de la Mălăeşti.

Peisajele, mai ales dealurile superbe din stânga mea, luminate de raze strecurate printre nori, merită ceva mai bun decât şoselele astea foste industriale. Asta e cert. Pe nimeni însă nu interesează să faciliteze accesul turiştilor, călare pe biciclete sau altfel, spre zone minunate cum e Fundătura Ponorului. Asta este la fel de sigur. Ne zbatem, eu şi Toni, pe 3 km de hârtoape, depăşim satul Ponor şi eu scot un chiot de bucurie, efectiv, când la o curbă strânsă la dreapta îmi apare sub roţi asfalt proaspăt. Nu pot să cred ce noroc am! De când am fost pe aici cu maşina, anul trecut, s-a reparat drumul! După numai 200 de metri mă opresc însă fix la poarta închisă de la curtea bisericii din sat şi prin cap îmi trece că aşa cum drumul spre Rai este pavat cu bune intenţii, cel spre casa Domnului este pavat cu asfalt bun. În exclusivitate. Apare preotul, îmi confirmă că mai pot urca pe deal vreo 4-5 km, dar tot prin gropi. Mi-e jenă să-l întreb de ce aşa, în fond nu e treaba lui. El are maşină de teren, s-a adaptat condiţiilor şi eu ar trebui să vin pe aici cu MTB-ul.

Când ies din următorul sat, Ohaba-Ponor, mai opresc doar să prind imaginea unei livezi aşezate pe o coastă de deal, atât de abruptă încât poţi culege merele din vârful pomilor doar urcând deasupra lor, pe iarbă. Aici n-ai nevoie de spalier, înclinarea dealului ţine loc de scară. Portiţa livezii este genul ăla care se roteşte pe balamale dar trebuie s-o ridici ca să o deschizi şi pare a fi fost construită de străbunicul familiei. Lucrurile încep să stea mai bine şi pentru Toni, rulez acum pe o urcare nu foarte grea şi pe un drum îngust şi rezonabil de bun. În plus de asta, nici o maşină nu mă mai forţează să dau în gropi, poate doar aparenta mea prostie, care m-a băgat pe aici cu o cursieră. Mă strecor printre copaci, prin răcoarea unei păduri dese şi viaţa reîncepe să fie roz. Din când în când mai ies în câte o poiană, de unde pot vedea toată depresiunea sub mine, soarele îmi mai smulge ceva transpiraţie în efortul meu de a ajunge cât mai sus şi cu atât mai bine îmi pică fiecare reintrare în răcoarea pădurii. Şerpuind spre primele stânci ce se iţesc din iarbă pe versantul din dreapta mea, mă gândesc că iar am dat peste un traseu din acela ascuns în spatele unor dificultăţi iniţiale şi pe care doar cei mai îndrăzneţi au norocul să ajungă. Sau cei care citesc poveştile mele. Pot să spun, gustând aerul dulce şi răcoros, că a meritat chinul de la început, deşi nu era necesar.

La capătul drumului mă trezesc în mijlocul unui grup de… hai să le zic garaje, unde sunt oprite multe maşini. De aici se poate merge doar pe jos şi se pare că pasagerii asta au şi făcut. Am văzut imagini din Fundătura Ponor şi sunt convins că merită efortul. Eu n-am unde s-o parchez pe Toni aşa că mănânc ceva, să acopăr „gaura” lăsată de urcarea tocmai terminată şi revin în drumul mare după o nouă luptă, pierdută, cu betoanele din sate.

La intrarea în Pui fac stânga, voi încerca să văd cât de mult pot merge pe drumul spre Cabana Baleia. Până în primul sat, Râu Bărbat, şoseaua e dreaptă mai ceva decât un laser şi înclinată tocmai aşa cum îmi „place” mie: undeva la vreo 2-4%, numa’ bine încât să ai impresia că cineva ţi-a întins superglue pe roţi. Dacă aveţi nevoie de o rută pe care să vă testaţi aptitudinile de rezistenţă psihică la efort, aici este, nu mai căutaţi! Mi-e sete, am gura iască şi în Hobiţa, unde asfaltul lasă locul pietrelor, nu e nimeni prin curţi, ca să cer apă. Încerc mai jos, când cobor spre Uric. Neinspirată exprimare, pentru că de fapt urc un deluşor abrupt ca să ajung la casa unei doamne drăguţe care mă salvează, aducându-mi apă rece de fântână, în timp ce eu îi admir curtea înecată de flori. Respir greu, mica pantă m-a rupt; în ciclism nimic nu e gratis, nici măcar apa. „Gata asfaltul, de aici numa’ drum de ţară…”, îmi spune tanti, aşa că mă întorc în Pui. De-acum, adăpat şi pedalând la vale, e altă treabă!

La magazinul comunei beau un Pepsi rece şi vânzătoarea mă îndrumă spre Şerel, alt sat în stânga drumului naţional. Mi s-a cam acrit de pante pe şosele drepte, dar ea pronunţă cuvântul magic „şerpuieşte” când îmi povesteşte, aşa că decid să merg. Sunt departe de casă şi asta simt mai acut când văd un indicator spre Galaţi, sunt bulversat o clipă, nu se vede Dunărea… Trag tare pe şoseaua lată, să mai câştig timp, vântul nu mă prea lasă dar băutura dulce şi rece mi-a dat puteri, alături de câteva bombonele de dextroză care îmi răcoresc gura şi sufletul, aşa sunt de bune! Din Ruşor aş mai avea vreo 7 km până în Şerel, nu e mult, merită încercat.

Oare doamna de la magazin a văzut în viaţa ei vreun şarpe, ştie cum merg ăştia? Drumul meu „şerpuieşte” drept spre dealuri, panta ajunge şi la 7% uneori şi cred că numai câmpurile splendid împărţite între culturi şi frumos colorate de flori m-au ţinut în viaţă. Stau un minut, în soare, n-am cum altfel, să mai respir. Toni a căzut pe o rână şi aşa m-aş pune şi eu dacă nu mi-ar fi ruşine de fetiţa asta care iese dintre parii de fasole şi urcă pe o bicicletă micuţă, ca să meargă acasă. Încalec şi eu şi pornesc, da’ abia mă târăsc prin căldura năucitoare. Recunosc că după câteva sute de metri m-am uitat în urmă, să văd dacă nu mă ajunge puştoaica… Norocul meu este că ajung în sat şi e atât de frumos încât uit de necazuri. Este împărţit pe cei doi versanţi ai unui deal, aşa că mai urc un pic, să merg şi în „cartierul” celălalt. Povestesc cu un nene grăsuliu care pare că pur şi simplu se plimbă pe acolo, la marginea terenului de fotbal. Gazon perfect, frumos colorat, poate puţin cam înalt tuns, la 30-40 cm cât au florile de câmp care l-au năpădit. Şi dacă tot „m-a mâncat” să trec dealul, acum cobor abrupt printre case, raţe, găini şi gâşte dar nu renunţ încă, pentru că e prea frumos ca să nu văd tot. La întoarcerea pe pantele alea încerc să mă vizualizez coborând cei 7 km spre drumul naţional şi uite aşa reuşesc să nu mor pe câteva bucăţi de 14%… Partea asta de sat e practic ascunsă într-o groapă, pârâul de lângă drum care saltă, formând mici cascade, este o dovadă.

Când încep – de-acum real – să cobor spre Ruşor, se iau după mine ultimii câini ai satului. Eu trec pe pinioanele mici, să iau viteză, ei se chinuie să nu mă piardă dar îi aud tot mai departe, n-au nici o şansă aşa că renunţă repede, datoria şi-au făcut-o. Mai la vale, într-un pâlc de mesteceni, mă împiedic de o turmă mare ce vine chiar pe şosea, hait, să vezi acu’ lupte cu dulăii! Dar am surpriza să dau de nişte căţei mici şi aprigi care îşi văd de treaba lor, adună oile şi pe mine mă ignoră. Ciobanul îmi confirmă că valoarea nu stă în dimensiune şi îşi laudă apărătorii. Apoi mă chestionează pe unde am umblat azi, are chef de vorbă, se vede că stă mai toată ziua singur, dar eu n-am vreme, mai trebuie să ajung şi la Mălăeşti.

Cetatea aceasta pare a fi obiectivul turistic numărul unu al rutei de azi, cu toate că, dacă mă întrebaţi pe mine, v-aş spune că tot urcarea aia de la Federi bate tot. Aici sunt pe o altă vale uşor înclinată şi mai lungă decât toate celelalte, mă duce până la Nucşoara, de unde se poate urca spre Cabana Pietrele. Când revin la vale, fac dreapta după indicatoare şi, chiar înainte de a intra în incinta micii cetăţi, am parte de o copie fidelă a pavatelor de cinci stele din clasicele cicliste de primăvară. Urc cu greu o pantă destul de dură, scuturat de pietrele care, de data asta n-am de ce să mă plâng, nu sunt făcute să mergi pe ele cu o cursieră ci ca să fie în ton cu restul lucrurilor. Parchez vehiculul în curtea interioară, nu prea am de ce să-mi fac griji, suntem o mână de oameni aici. Trebuie neapărat să urc sus, pe ziduri, pentru că priveliştea este exact atât de grozavă cât m-am aşteptat să fie. Faţă de primăvara trecută, când abia dădea frunza dar tabloul era mai colorat, acum în faţa mea este o mare verde în nuanţe care chiar justifică o asemenea comparaţie. Tonurile împreună cu vântul dau impresia de valuri. Doar un strop să întorci capul şi trunchiurile mestecenilor se văd ca o haşură perfect verticală, pe dealul din stânga mea. Parcă nici nu mai am nevoie de interioarele frumos amenajate şi de armurile, recunosc, spectaculoase, îmi ajunge natura din jurul cetăţii. Dacă aş fi fost un oştean aflat în turnul ăsta pe timp de război, cred că, furat de peisaj, nici n-aş zări duşmanii care se apropie.

Sunt decis să fac cei 15 km până la maşină în ritm de vals. Mi-au ajuns urcările repetate, dreeeepte şi degrabă consumatoare de încredere de sine… Gândul mă ţine până ies în şoseaua principală, la Ohaba de Sub Piatră şi văd cum din dreapta, de pe vale, se apropie un fel de perdea bleumarin care nu poate însemna decât o baie bună. Şi rece. Vântul exact dintr-acolo bate, aşa că sunt nevoit să cuplez toate motoarele de rezervă şi să turez bine ca să scap. Rabatez bancheta şi o pun repede pe Toni în maşină, n-ar merita, săraca, să stea în suport pe vremea asta. Mă ascund, cu căţel şi purcel, maşină, bicicletă, sub copertină şi potopul ajunge şi el la finish. I-am luat cam trei minute pe sprintul final. De data asta…