glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

REŢ sau când Dumnezeu te ajută, dar nu te împinge de la spate

Plimbările mele prin judeţul Hunedoara se cam apropie de sfârşit şi nu ştiu cum se face, abia acum realizez asta, au rămas pe final cele mai grele trasee. Chiar m-am gândit că în viitorul album aş putea să le dau cinci stele… şi jumătate. Prima nu putea fi altundeva decât în Apusenii ăştia care par atât de domoli, dar care atunci când te prind că-i colinzi cu bicicleta, nu te prea iartă. Aşa cum şi moţii par cei mai molcomi ardeleni doar până îi calci pe coadă.
Drumul care urcă din valea Crişului Alb spre satul Reţ, trecând înainte prin mai cunoscutul Blăjeni, l-am descoperit atunci când un prieten mi-a spus că a dat de nişte pante pe care a putut urca cu maşina doar în viteza întâi. Acum sunt la a treia tură acolo şi încă n-aş spune că mi se pare mai uşor. În schimb este din ce în ce mai frumos. Am auzit odată că cu cât urci mai greu undeva, cu atât mai mult ţi se pare priveliştea minunată. Nu sunt de acord. Dacă ar fi adevărat, atunci când am urcat pe Zoncolan-ul italian ar fi trebuit să o văd în vale pe Mona Lisa, pe când eu nu mai vedeam nimic pentru că-mi dăduseră lacrimile. Da’ revenim la moţii noştri. Să vă spun că după vreo juma’ de oră de eforturi am poposit pe o coamă de deal de unde am avut în faţă cea mai frumoasă panoramă posibilă a Apusenilor. Sunteţi curioşi? Să purcedem…
Încălzirea mi-o fac pe dealul Sanatoriului din Brad. Am sosit cu maşina din Deva că deh, ziua e scurtă acum, toamna, Jancsi încă e la servici până la ora 4 şi decât să stau degeaba…. Fără el nu merg. De fapt pe asemenea trasee nici nu e bine să mergi singur. Urc susţinut ceva mai mult de doi kilometri şi sunt surprins de cât de uşor îmi este! O căţărare ce porneşte aproape din centrul oraşului şi urcă pe lângă biserică, cimitir şi sfârşeşte într-o pădure colosal de frumoasă. Dacă aş fi brădean, aş merge acolo cam de 50 de ori pe an. Sus ai parte de cea mai completă vedere asupra văii ce duce spre Crişcior şi intră apoi în inima ţinutului moţesc. Prietenul meu sare din scaunul de la birou direct în şaua bicicletei şi până ne mai povestim ultimele aventuri pe două roţi trecem de mizeria de aşa- zis asfalt de care vă tot spun când am ocazia şi imediat după Mihăileni facem stânga. Bucata de până aici am mai parcurs-o cu voi de câteva ori şi pare a fi purgatoriul prin care orice ciclist trebuie să treacă înainte de a se bucura de farmecul munţilor noştri de aur. Ca o noutate, de data asta o păcălim pe o variantă necunoscută mie, pe celălalt mal al Crişului Alb, o străduţă de reţinut pentru când mai ajungem aici. Se intră pe ea din Gurabarza, pe la şcoală. Vestea bună e că facem ocolul ăsta pentru că dincolo se lucrează la drum. Doamne ajută! – cum spune Jancsi când trece prin sate.
Din drumul naţional spre Blăjeni şoseaua urcă şi coboară ca o nebună, de zici că vrea să ne scuture de pe ea, să nu mai ajungem sus, la Reţ. Atenţie, dacă mergeţi pe tura de azi, faceţi stânga înainte de podul lung şi înclinat, altfel veţi fi nevoiţi să traversaţi cătunul poreclit „Berlin” şi n-aş vrea să fiu în pielea voastră. Nu pot da amănunte, credeţi-mă pe cuvânt. Facem o mică pauză să mai aruncăm din balast, chiar dacă nu suntem în balonul cu aer cald. Ajută şi la ciclism. Îi povestesc lui Jancsi cum unchiul meu mă tachina, atunci când eram copil şi făceam vreo prostie, zicându-mi „blăjenare” iar după ce am crescut am auzit spunându-se că acela care locuieşte în satul ăsta şi n-are cal alb la poartă şi un cireş în curte, nu-i „blăjenar” adevărat. Acum stau să aleg între cele două imagini, în timp ce picioarele mele apasă pedalele ca să urce ultima pantă din centrul satului. La fostul magazin mixt, sau la boltă, cum i se spunea odată, cotim scurt la stânga pe un fel de potecă aproape asfaltată şi ne pregătim de examene. Nu înainte de a fi aclamaţi de un cârd de copiluţi care spală un covor în stradă, lângă pârâu. Se cheamă că avem moral bun, cu atâţia fani.
Să vedeeeem… Gel am luat, pleznim de energie. Acasă am citit jurnalul primei căţărări, cea din 2014, aşa că mi-am adus aminte amănuntele urcării. Mai bine nu ştiam să citesc. Când începi urcarea pe 200 de metri cu 19% înclinare, în curbă şi scuturat de gropi, mai că-ţi vine să te laşi. Cum de fapt făcusem atunci, în 2014, când ăsta a fost primul impuls. M-am pornit la deal doar după ce mi-am tras vreo trei palme singur şi o ceartă tip selfie. Dar imediat după asta asfaltul este perfect, singurele obstacole fiind balegile uscate pe care roata mea de spate patinează. Dintr-o dată s-a făcut o linişte suspectă şi comunicăm doar prin icnete. E greu, pe bune! Cât de greu, mi-e… greu să vă explic, trebuie să vă încumetaţi pe-acolo ca să aflaţi. N-are cum să se strice drumul ăsta pentru că nu cred că de când l-au asfaltat au trecut mai mult de 200 de maşini pe el. În capul meu se învârt multe momente din turele trecute, Pauleşti, Târsa, Straja… Le-am depăşit pe toate aşa că n-am cum să nu reuşesc aici. Şi după fix doi kilometri scăpăm undeva pe o coamă de deal şi dintr-o dată bicicletele merg singure. Un drum plat poate fi uneori cel mai mare premiu posibil. Alături de drum, în dreapta mea, străjuie cinci cruci. Sunt cei care n-au reuşit să urce mai departe, glumesc eu. Noi dăm uşurel la pedale de parcă ne-ar fi frică să nu se termine prea repede pauza neaşteptat oferită. Mă rog, noi ştiam de ea, dar chiar nu ne-am aşteptat să vină atât de repede.
Privim spre coasta ce ne stă în faţă şi caut cu privirea acolo sus, unde ar trebui să fie acel catarg înalt pe care anii trecuţi fluturau două steaguri: românesc şi al UE. „La stână, la steaguri!” cum ne fixa reperul final o nănuţă atunci când eram aici prima dată. Suna ciudat, dar ce ne-am bucurat să le vedem! Pe nesimţite, aşa ca el şi pantele lui, drumul începe iar să ne chinuie, mai întâi pe un mic tobogan pe care noi se pare că mergem invers decât ar trebui şi apoi pe o urcare ce devine constantă şi foarte dificilă. Pe sub nişte pomi, o tanti culege ceva, aplecată. Salutul lui Jancsi, obişnuitul „Doamne ajută!” o sperie uşor, tresare şi râde ruşinată, eu bombănesc cu nasul în ghidon „Mai bine ar împinge şi el un pic, că aşa ar fi de mare ajutor…”. „No păi asta nu-i de mărs cu bicicleta, că-i prea de tătulí!” şi parcă o aud pe bună-mea, că ea avea în vocabular expresia asta. Şi de parcă n-ar fi destul, la prima casă pe stânga, chiar înainte de curba pe care o sperăm izbăvitoare, câţiva bărbaţi stau la sfat într-un mic târnaţ şi beau bere. Jancsi a luat-o înainte dar pe mine imaginea spumei albe mă descurajează, îmi aduc aminte de o potecuţă laterală şi intru pe ea pentru că altfel simt că-mi pleznesc muşchii… Stau doar cât să numeri până la zece, se uită oamenii ăia la mine aşa că mă fac că verific ceva la frâne, ca să justific pauza, apoi încalec iar, repede. Mi-a fost suficientă oprirea încât să mai am suflu până acolo unde drumul se milostiveşte de noi şi se culcă mai la orizontală… Ufff…
Îl văd pe Jancsi la vreo 50 de metri în faţa mea, face câteva zig-zag-uri. Nu stă nici el pe roze iar eu nu par a fi în cea mai bună dispoziţie fizică a mea. Pentru un asemenea test trebuie să te setezi perfect. Mă tot întreb pe unde sunt spart pentru că mi se pare că gelul ăla de la baza urcării s-a scurs undeva prin mine direct pe pământ, fără să mă ajute. Prind cu coada ochiului nişte căsuţe cu acoperiş ţuguiat de paie, un câine se uită la mine şi nici prin cap nu-i trece să mă latre măcar, e isteţ, înţelege situaţia. Ştiu că la final am cea mai mare înclinare şi încerc să mai caut nişte rezerve de putere dar când ajung acolo şi ştiu că imediat va fi gata, nici nu-mi dau seama cum urc, parcă mă duce cineva cu liftul… Oare nu m-aş putea minţi cumva tot timpul că sunt pe ultima sută de metri? Ce uşor a fost! Aici, sus, dacă ajungi primul şi priveşti către prietenii tăi ce urmează să vină, ţi se pare că ies din pământ, nu vin pe drum; le vezi mai întâi casca, apoi faţa chinuită şi abia apoi apare bicicleta. La mine nu e cazul, nu mai vine nimeni. Poate doar cel care trebuia să ne împingă un pic.
Stăm sus, pe iarbă, printre flori de câmp şi privim. E din nou linişte dar din alte motive. Zarea se pierde la plus infinit călărind culmi din ce în ce mai albastre şi mai ceţoase. Soarele lungeşte deja umbrele şi întăreşte contururile dealurilor cu lumină portocalie. Departe sub noi văd linia de asfalt, acel plat temporar izbăvitor şi doar aşa îmi dau seama cât de mult ne-am înălţat într-o distanţă foarte scurtă. Am trecut atunci pe lângă o mică păşune unde un cal admira nişte brânduşe dar imaginea aveam să o vedem doar pe coborâre, atunci nu aveam ochi pentru din astea. Pentru că da, a trebuit până la urmă să ne desprindem şi să ne dăm drumul la vale, plonjând în chiote pe gâturile care acum vor să ne arunce până în Criş, pe când cu doar ceva vreme în urmă încercau să ne culce în şanţuri. Opresc doar o clipă lângă târnaţul care mi-a tăiat elanul şi îi smulg din visarea bahică răstindu-mă la ei: „Ce, mă, n-aţi avut asfalt destul?”. Se uită lung şi abia când încep eu să râd se prind că-i glumă. „O serpentină, ceva, să fie mai lesne…”, le explic mai pe larg. „Da’ pentru ce să pierdem vremea?”, răspunde altul.
Jos copiii au terminat covorul şi acum se bălăcesc, alături de gâşte, raţe, pisici şi orice altceva mai poate fi pe-acolo. Mie, îmi place să fie veselie, cântă cei de la Byron şi nici măcar n-au trecut pe aici ca să vadă ce-i aia veselie adevărată. Printre casele sărăcuţe, gardurile au simţit că nu-şi mai au rostul şi s-au culcat, cuminţi, la pământ. Pe o latură, retrasă şi privind de sus, o casă mare după un gard înalt, ca după un rând de paznici. Oare cum o fi mai bine?
Pe când ieşim din Crişcior îmi aduc aminte, în curba aceea strânsă la dreapta, că pe vremea când îmi petreceam aici vacanţele de vară era o punte suspendată ce ducea la Ţărăţel, peste apă. La capătul ei era birtul lui Nea Mărin, de unde berea se cumpăra tot la draft (nu ştiam noi că aşa îi zice), dar cu găleata. Şi ca să nu mă înec în butoiul cu amintiri, sună Radu, de la Deva, să ne întrebe cum a fost „la Reţ, pe pereţ’”. Bună asta, mie nu mi-a venit în minte. Şi uite aşa am şi eu cu ce să închei povestea de azi. Şi-am încălecat pe-o şa… Cam îngustă şi tare, dar ne-am obişnuit…

Loading...