glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

BOŞOROD – TÂRSA sau de ce este bine să ai cască, în special toamna

Săptămâna trecută plecam din Călan pe „drumul beţivilor”, după ce reuşeam să o salvez pe Fabiana din mâinile unui anume domn Mircea, posesor în acel moment a unei minţi destul de înecate în alcool. Lucrurile se legau, între denumirea populară a traseului şi personajele întâlnite pe el. Mai înainte însă de a purcede spre Haţeg, mi-am propus să merg puţin spre Boşorod, cale de câţiva kilometri.
La fiecare plimbare spre Costeşti, înainte de a urca dealul de la Ocolişu, treceam printr-o intersecţie din care un drum mergea spre Cetatea Piatra Roşie. Acum este prima dată când acolo fac dreapta. Am scăpat – se pare – de blestemul şoselei sparte pe care am plecat din Călan, aici rulez binişor şi prind viteză. Când am intrat în Chitid, în urmă cu vreo 10 minute, m-au întâmpinat multe panouri şi pe fiecare mi se ura „Bine aţi venit!”. În diverse stadii de degradare şi decolorare. Da’ multe. Mai lipsea să îmi întindă covorul roşu sub roţi. Aş fi preferat un covor asfaltic nou, dar nu e după cum vreau eu. Eram în pericol să mă dezhidratez încă de la primii kilometri pentru că nu apucam să scot bidonul din suport, ca să beau, în scurtul timp dintre două şanţuri săpate de-a latul drumului şi astupate doar cu pământ. Acum merg spre Boşorod şi traversez câmpuri de pe care porumbul este deja cules iar cartofii acum văd lumina soarelui portocaliu de toamnă, doar până se ascund prin beciuri.
Valea este destul de lată şi de la drum până la primii copaci se întind poieni mari. Abia reuşesc să ghicesc sub coroanele rotunde ale foioaselor câte o căsuţă pitită sub câteva sălcii, pentru că privirea mi-e furată de verdele intens care îmi odihneşte ochii obosiţi de calculatorist şi cititor împătimit. Până să ajung în sat, depăşesc câteva mici proprietăţi care nu par să aparţină de vreo localitate, dar sunt pline de farmec. Nu apuc să le admir foarte mult, rămâne să le fotografiez poate la întoarcere, pentru că Boşorodul este puţin mai sus şi sunt nevoit, din vreme în vreme, să-mi încord picioarele încă prea puţin încălzite pe câte o pantă scurtă care mă mai urcă o treaptă pe scara ce duce – la final – în munte. Prima a zilei, de-acum ştiu asta.
Satul pare destul de „în fierbere”, chiar dacă e sâmbătă. Numai noi, cei de la oraş avem impresia că asta este o zi liberă. Oamenii se mişcă de colo-colo şi cred că azi am văzut mai multe tractoare decât automobile. Acasă îmi calculasem că pot merge pe drumul ăsta vreo 7-8 km de la intersecţie şi uite, s-ar putea să am noroc, am ieşit de mult din sat şi încă rulez pe asfalt. În stânga mea se duce spre deal un drum îngust, probabil leagă nişte case de drumul principal şi locuitorii au avut noroc sau relaţii. Nu-l bag în seamă, nu pare demn de explorat. Trec de Luncani, care nu este decât o mână de case adunate de-a lungul apei şi după o curbă îmi stă puţin inima în loc pentru că brusc mă trezesc lângă o mică turmă de oi. Ciobanul picoteşte la umbra unui nuc, pe partea opusă dorm, pe asfaltul cald, doi dulăi şi oile socializează cu câteva căpriţe venite în vizită. Trec tiptil şi pedalând uşor, pentru că altfel clicheţii de la roata din spate a Fabianei fac un zgomot ce acum mi se pare asurzitor şi până la urmă reuşesc să nu trezesc pe nimeni…
Doar vreo câteva sute de metri mai înaintez. Macadamul din faţa mea e bun şi mă tentează dar nu mai merg pe el pentru că după-amiaza de septembrie e scurtă şi eu mai am cale lungă în faţă. Revin, am uitat deja de turmă şi, când revăd tabloul adormit, nu ştiu de ce, poate de dragul de a-l speria un pic pe ciobanul tolănit parcă prea comod, când trec prin dreptul lui încetinesc şi strig, cam tare: „Bună ziua, sănătate!”. Asta a fost ca un buton de activare. Ciobanul a mijit privirea dar cei doi dulăi au sărit ca arşi şi nu ştiu de unde, dar într-o clipă sunt împresurat de câini. Vreo trei puiuţi nu mai mari decât o pisică mi se încurcă printre roţi şi alţii doi, mari cât Fabiana mea, îmi latră la urechi. Când reuşesc să scap pedalez aprig şi abia după câteva sute de metri îl obosesc şi pe ultimul urmăritor. Nici eu nu respir prea lesne, dar ei au scos limba toţi şi au renunţat. Sunt atât de obişnuit cu fazele astea încât deja îmi permit să mă distrez când păţesc aşa ceva.
Nu doar ţăranii au activitate, pe câmp. Se pare că acum e vremea disputei între oameni şi nuci. Sunt mai multe maşini oprite pe margine şi din ele coboară, înarmaţi cu pari lungi, diverşi culegători porniţi să bată coroanele încărcate. Probabil pomii sunt ai nimănui şi îi culege cel mai rapid sau cel mai harnic. Recolta este bogată, văd saci plini prin portbagaje. Din faţă îmi vine o maşină, pe banda ei remarc o groapă mare iar eu am viteză, şoferul nu pare să mă ia în seamă (de ce nu mă mir?) şi pentru câteva clipe nu ştiu ce să fac, e greu să mai opresc şi totuşi încerc, strâng de frâne şi mă retrag spre margine, încetinind, dar pe jos e nisip, lunec puţin, maşina vine, trece pe banda mea… Dreptate a avut cine a spus că o cască îţi poate salva viaţa… Aaa, nu, m-am oprit, am scăpat de maşină, nu asta a fost problema! Dar am oprit sub singurul gutui rătăcit printre nuci şi de sus a căzut una dintre cele mai mari gutui pe care le-am văzut, drept în capul meu. Parcă m-a aşteptat şi era înţeleasă cu şoferul ăla… Aş fi luat-o acasă, da’ unde s-o pun? Buzunarele tricoului sunt prea mici.
Îmi aduc aminte că un prieten mi-a zis odată că din Boşorod ar fi un drum care duce sus, la Târsa. Şi că ar fi al dracului de greu. Nu l-am găsit. Poate de aceea iau acum mai mult în seamă drumeagul pe care l-am văzut şi la urcare. Apuc pe el şi sub panoul spart (cum altfel?) un indicator îmi arată că tocmai ce am dat de acel drum. Azi am plecat la plimbare, nu prea am chef de efort pe căţărări, dar nu mă pot abţine. Îmi spun că dacă o fi prea greu, renunţ. Ştiu că n-o să fac asta, dar îmi spun, totuşi. La intrarea în pădure, prima curbă mă obligă să pun direct pe ultimul pinion, cel de panică şi începe show-ul.
Nu mai ţin minte câte trepte am urcat… Cred că cei de la Led Zeppelin aici au compus „Stairway To Heaven”. La fiecare curbă panta parcă e şi mai mare, apoi dau de câte un palier de 10-20 de metri unde respir şi relaxez picioarele. Apoi vine o nouă curbă, la fiecare îmi spun că e ultima pe care o urc, dacă mai urmează încă una mă întorc dar palierul mă face să mă răzgândesc de fiecare dată. După vreo 4-5 episoade din astea mi se pare că deja am investit prea mult efort ca să mai renunţ. Văd un indicator de curbă periculoasă, îl ştiţi, cu săgeţile alea roşii şi cred că aici ar fi trebuit orientat în sus. Fabiana este ceva mai grea decât Toni şi nici angrenajul nu mă ajută prea mult, dar suplinesc prin voinţă. De-acum e o luptă între mine şi dealul ăsta şi nu vreau să pierd. Nici nu ştiu, oare cum e cu pantele astea, le caut eu pe ele, sau mă găsesc ele pe mine? Acum sunt pe 14% şi m-am aşezat în şa, să mai respir. În faţa mea creşte un perete. Dacă aş fi pe plat, cred că l-aş aproxima la vreo 10%. O matematică simplă îmi relevă lucruri pe care nu vreau să le calculez, mă ridic iar din şa şi apăs după metoda prezidenţială, pas cu pas, pedală cu pedală, numai să nu opresc. N-am mai mers cu 6 km/oră de când am urcat pe Zoncolan, în Italia. Când mi-e lumea mai dragă, roata din spate alunecă pe câte o porţiune cu nisip aşa că echilibrul meu este precar şi trebuie să rezerv ceva forţe şi pentru a-l păstra. De multă vreme merg printr-un tunel verde şi chiar îmi scot ochelarii, pentru că altfel nu mai văd pe unde umblu, atât e de întuneric. Când mai răzbesc în câte o mică poiană şi soarele dă peste mine, mă orbeşte şi urc câteva clipe cu ochii închişi. Ce senzaţie! Am noroc că sunt singur pe drum. Nu ştiu ce aş face dacă acum ar veni de sus o maşină. Probabil aş opri şi ar trebui să reiau de la ultimul palier, altfel cum să mai urc în şa?
La vreo doi kilometri şi ceva de la prima curbă, asfaltul se termină. Nu m-am bucurat niciodată de lucrul ăsta până acum, dar de data asta o fac. Fabiana cade pe o rână în partea stângă, eu la fel, pe partea dreaptă şi mai apuc să fac o poză, de la nivelul solului… Hai, că mă alint, n-am fost chiar aşa de terminat… Da’ dacă vreodată vor duce asfaltul până sus, în Târsa, dealul ăsta va fi a doua căţărare din judeţ ca dificultate, după Pasul Vulcan. Probabil că de aia s-au şi oprit cu lucrările de modernizare, nici asfaltul n-a mai vrut să urce.
Pe când cobor, destul de încet pentru că înclinarea mare face să fie destul de periculos atunci când ai ca şi frâne doi mici saboţi de cauciuc, mă întreb dacă ştie cineva un traseu normal până la Târsa. Să urc şi eu, ca omu’, liniştit. Pentru mine numele ăsta începe să devină echivalent cu căţărările grele. Pozitiv în toată treaba asta este că acum aş avea curaj să o încalec pe Toni, când vine de la revizie şi să atac pasul ăla care îmi stă pe creieri de când l-am urcat, toamna trecută, cu maşina. Nu mi-au mai rămas în judeţ multe rute pe care nu am fost, dar nu ştiu cum se face că astea, ultimele, sunt cele mai grele. Şi uite, în plus mai descopăr şi altele, noi.
O şterg englezeşte prin Boşorod dar nu spun asta pentru că mă furişez ci pentru că sunt nevoit să merg pe stânga. Banda mea este impracticabilă. Da’ măcar tractoriştii mă respectă, ca participant la trafic, mult mai mult decât restul şoferilor şi un nene simpatic îmi face semn cu mâna să-l depăşesc, m-a văzut în oglindă. După ce trec mă dau şi eu mare, mă ridic din şa şi trag un sprint, să nu-i pară rău omului că m-a lăsat în faţă. Mă liniştesc doar când dau iar de şanţurile din Chitid. Remarc faptul că oamenii mai gospodari şi-au acoperit singuri prin faţa casei gropile lăsate de lucrători. Auzisem de un sat, cine mai ştie de unde din ţara asta, în care oamenii, după ce au tot făcut cereri să le modernizeze drumul şi au fost trataţi doar cu indiferenţă, s-au apucat şi l-au făcut singuri. Probabil că vor lua şi o amendă pentru că n-au avut autorizaţie. România este mereu surprinzătoare.