glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin HunedoaraReportaj

RÂUŞOR sau cum să urci spre Retezat, în căutarea timpului pierdut(GALERIE FOTO)

Două sunt şoselele pe care poţi merge aproape de inima Retezatului. La Gurazlata am fost deja în primăvara asta, azi vom urca până la Râuşor. O staţiune montană de schi, să-i spunem, cu indulgenţă. Ne vom abate iar pe toate lateralele întâlnite în cale, pentru că Ţara Haţegului, pe care abia acum o descopăr cu adevărat din şaua bicicletei, mi-a pregătit şi azi fel de fel de surprize. Uite aşa poţi face să fie lung un drum care – dacă te-ai rezuma la ţelul final – n-ar fi cine ştie ce. Tocmai de aceea o dau jos pe Toni de pe maşină abia în Haţeg şi pornesc de aici.

Merg de-a lungul râului Sibişel, după ce în Sântămărie Orlea am făcut rapid dreapta şi mi-am încălzit, cam forţat, picioarele, urcând pe primul dintre cele trei baraje de pe Râul Mare. Tocmai de aceea am şi ales azi ruta spre Râu de Mori prin Sânpetru, ca să pot admira lacurile. Să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce amenajări turistice, cu asta cred că ne-am obişnuit cu toţii, ne-a dat natura şi nouă ne e lene să băgăm în traistă, însă e suficient că pe fundalul apei albastre se oglindeşte splendid Retezatul. Cerul deasupra mea e senin şi doar muntele are pe creste nori care seamănă cu un păr ciufulit şi cărunt, sper să chelească de podoaba asta până ajung eu să urc acolo. Nici măcar n-am cine ştie ce viteză, dar mă simt ca o locomotivă şi asta doar pentru că roţile bicicletei fac la fel ca roţile trenului pe rosturile betoanelor de pe drum. În fond şi aria lor, de cercuri, este tot cu raza la pătrat şi – ştiţi bancul – deh, de la colţurile pătratului ăla vine zgomotul sacadat… În urmă cu ceva zile, pe la Densuş, primeam lecţii gratuite de geologie, cu vulcani şi lave-pernuţă, aici am parte de ilustrarea perfectă a mişcărilor de plăci tectonice. Cam aşa sunt plăcile de beton ale drumului pe care acum mă cam chinui. De aceea nici nu ezit să-l părăsesc cu prima ocazie, adică atunci când pe o tablă scrie că la stânga ar fi o tabără şi satul Ohaba-Sibişel.

Prima imagine mă opreşte în loc. În cimitir, câteva zeci de oameni cosesc, taie buruienile. Un fel de clacă. Întâmplarea face să-l cunosc pe unul dintre ei, alergător de maratoane din Haţeg şi stau cu el la o vorbă. Le laud iniţiativa, le fac şi o poză, dar evit să-l întreb de ce nu fac asta şi pe drumurile unde şanţurile sunt colmatate şi buruienile ajung să fure din carosabil. Probabil că nu e treaba lor şi au dreptate, dar nici asta cu cimitirul nu era. Chestiune de alegere. Ceva mai încolo sunt din nou informat, cu nişte table şi indicatoare, despre ce ar fi de văzut în zonă. Nu ştiu cine le pune astea, dar bine face! Uite, geosit, sat tradiţional, câmp de granit… Pedalez cu nădejde, n-am lăsat degeaba drumul principal. Singura, hai să-i spun, dezamăgire, o am când ajung în sat şi nu găsesc tradiţionalitatea. În schimb trec pe lângă nişte garduri cum n-am mai văzut, construite din pietre rotunde de râu, masive şi chiar spectaculoase. Parcă ar fi făcute din ouă de dinozaur, clădite cu atenţie, măiestrie şi fără mortar. Mă întreb oare câte din sferele alea sunt chiar ouă de dinozaur şi nu ştie nimeni… Singurul lucru tradiţional într-un sat de la care mă aşteptam să semene cu muzeul „Astra” de la Sibiu, după cum era prezentat, sunt morile de apă, construite pe pârâiaşul care a devenit acum Sibişelul. Mai la vedere sau mai ascunse în câte un şopru închis, din păcate. Găsesc chiar şi un vârtop, la fel ca pe Valea Bulzeştiului, dar are jumătate din farmecul aceluia, pentru că aici nu e nicio tanti sfătoasă care să ni-l prezinte şi nicio curte frumoasă în jurul lui. Nici merele nu sunt coapte.

Din Ohaba-Sibişel, dacă treci peste deal, poţi ajunge direct la Nucşoara şi apoi la Mălăieşti. Nu însă şi călare pe sensibila mea Toni, aşa că eu fac cale întoarsă spre Sânpetru. Pe drum, o mână de muncitori întind cabluri pe stâlpi noi din lemn. Aflu că se trage fibra optică. Dacă acum 70 de ani comunismul însemna puterea sovietelor plus electrificarea satelor, acum capitalismul se pare că este puterea social-democraţiei plus internet şi televiziune. Ceva mai încolo aveam să întâlnesc şi pe unul care făcea munca cea mai grea: oprea la fiecare stâlp şi bătea în cuie o tăbliţă. Simpatic. Să-l fi văzut ce pătruns era de importanţa muncii lui. Între stâlpi mergea cu o bicicletă…

Trec de Sânpetru, după ce urc şi pe al doilea baraj şi mai privesc un lac, străbat satul Unciuc şi – sincer – vă spun că ar fi mers şi două, reci, la ce căldură s-a făcut deja afară şi hai iar la stânga, o tablă îmi spune că acolo ar fi Valea Dâljii. În vreo doi kilometri mă lămuresc că ăsta e numele satului. De data asta chiar tradiţional, fie şi numai prin faptul că tot asfaltul, de pe toate străzile, este semiacoperit de baligă uscată şi noroi scos de pe câmpuri, cu tractoarele. V-am povestit vreodată cum am văzut, în Germania, un ţăran ieşind de pe câmp cu tractorul şi curăţându-i roţile cu o perie? Dar asta, cum spun edilii, când le dai exemple din vestul civilizat, „este acolo la ei”. Fac o buclă pe străduţe, casele sunt mai faine decât în Sibişel, vechi şi cu numele proprietarului scris pe faţadă, mai mare dragul! Şi când mă întorc, pe valea largă, punctată de pomi singuratici, stau să-mi iau acasă imaginea zilei de azi: doi bătrânei, ieşiţi spre oraş cu „decapotabila”, adică tractoraşul familiei. Roşu, cum altfel? Satul românesc de fiţe, ca să glumim un pic.

Nu apuc să intru bine în Râu de Mori, că iar se face un drum la stânga. Doamne, da’ aşa nu mai termin niciodată! Şi, în fond, cine a zis că aş vrea să termin vreodată? Nu intru, este închis circulaţiei publice şi de obicei respect lucrurile astea. Merg prin Suseni spre Râuşor, ţinta mea de azi. Ştiu eu acolo un izvor, mai aparte de drum şi mi-e sete, iar bidonul e uscat. Iar. Pe marginea drumului, trei moşi hâtri se leagă de o tinerică fâşneaţă care trece ducând un coş cu ceva plăcinte. Nu pot să vă scriu replicile dar, credeţi-mă pe cuvânt, m-am distrat. La izvor iau apă, lăsat să intru în faţă la coadă de o fetiţă cu un ditamai pet-ul de plastic de 5 litri. Cum l-o fi ducând plin acasă? Că n-are ea mai mult de 25 de kile… Pe urmă mai merg câţiva kilometri, lent, a început uşor-uşor urcarea şi stau numai o clipă la biserica Colţ, pentru o poză. De aici începe munca.

Nu e simplu să urci de la vreo 500 m altitudine până la aproape 1200, în doar 8-9 kilometri. N-am mai fost pe-aici de câţiva ani buni, dar îmi amintesc că atunci când am mai urcat pe bicicletă mi s-a părut cumplit de greu… Mă mângâi cu gândul că de atunci am mai evoluat, fizic cel puţin, şi pornesc destul de încrezător pe valea dreaptă, aşa cum sunt mai toate pe-aici. Căldura umedă mă încinge mai mult decât ar trebui, am ignorat izvorul aflat imediat după biserică şi drept urmare acum iar drămuiesc apa. Simt cum mi se cam termină combustibilul din rezervor, aşa că turma de oi peste care dau, cu tot cu câini, altfel nu se poate, mă mai trezeşte la viaţă. Salut ciobanul aşa cum saluţi doctorul la spital, până la urmă viaţa ta depinde de el. „’nă ziua! Oare se dau câinii la mine?”. „N-au ei treaba ta, dă numa’ pedale!”. Încerc să privesc spre orice în jurul meu, să mai uit de necazuri şi aşa dau peste pomul ăsta pitic ce pare ieşit la plimbare, la margine de pădure, cu părinţii. Verde deschis, mai crud decât bătrânii ce-l înconjoară. Încep să apară stâncile, punţile minunate peste râu, orice numai să nu mai simt cât de greu se apasă pedala…

Opresc la podul care marchează intrarea pe adevăratele pante, la pădure. A fost joacă până aici, deşi eu nu aşa am simţit. Ronţăi un baton cleios şi dulce, nu-mi place, dar am nevoie de energie. Am mâncat un gel jos în sat, da’ a fost ca pătrunjelu-n ciorbă. Singur, în liniştea aia, cuget la kilogramele în plus, la anii în plus şi la cât de bine ar fi fost dacă cineva m-ar fi învăţat să pedalez prin munţi cât încă mai eram tânăr. În căutarea timpului pierdut, s-ar zice, deşi n-am avut răbdare să citesc cartea. Poate de aceea şi scriu despre turele mele, ca alţii să se „deştepte” mai repede. E un gând bun şi pozitiv ăsta, aşa că urc repede în şa, să profit de el şi din – câte să fie? – vreo mie-două de pedale, trec partea dificilă, cu pantele de 12-13%. Uhhh… Deşi n-ai zice, căţărarea de la Râuşor rămâne una dintre cele mai dificile din judeţ. Da’ frumoasă tare!

Am ajuns la serpentine şi pe din astea întotdeauna mă simt bine, imediat mă trezesc între cabane. O maşină de Bucureşti, închiriată, a oprit şi şoferul încearcă să se înţeleagă cu proprietarul, care o rupe în engleză. „No inglés, señor, solo español!”. Îmi pare rău, nu-l pot ajuta, nu m-am uitat la telenovele… Îi strig doar din mers „Valverde, Contador!” şi el aplaudă. Aşa, hermano, să mă încurajeze şi pe mine cineva! În staţiune e pustiu, aşa e vara pe la noi în staţiunile astea mici de schi. Nu stau, n-am pentru ce, nu e nimeni să-mi dea o Cola rece, aşa că mă reped la vale. Acum e, în sfârşit, bineee…

Stau să admir Castelul Colţ. Mă întreb dacă într-adevăr Jules Verne o fi fost pe-aici sau e doar o legendă, aşa cum e cea cu Dracula. Urc şi cele 66 de trepte până în curtea bisericii şi mă întorc spre Haţeg, pe acelaşi drum, dar de data asta fără „anexe”. Nu prea mai este timp de visări. Pe stânga, undeva spre Prislop, cerul e negru şi dealurile nu se mai văd de sub ploaie. Chiar cad pe mine câţiva stropi şi opresc în Unciuc, sub o copertină de staţie de autobuz, să treacă. Ghinionul face să vină tocmai atunci câţiva care strigă pe drum cum că ar cumpăra fier vechi şi renunţ la pauză, speriat că le-ar putea face cu ochiul Toni, deşi nu arată chiar aşa de rău, e doar murdară. Satul e pustiu, lumea picoteşte după prânz şi prefer să mă plouă, dac-o fi să fie.

Zbor cu 40 la oră, aşa, metaforic, de teama potopului. Da’ măcar dac-aş zbura, să nu mai tot dau cu roţile prin crăpăturile drumului! În Sânpetru, la birt, e lume multă. Motocoasele sunt sprijinite de gard, s-a terminat claca. Până la Sântămărie Orlea trec prin perdele succesive de aer fierbinte şi rece, e ciudat dar plăcut, probabil că a dat grindină prin apropiere. Aveam de gând să intru acum, la final, să văd şi Castelul, dar n-am timp, mă fugăreşte norul ăla, aşa că rămâne pe data viitoare. Mai vin, că e frumos şi ar mai fi ceva drumuri prin Ţara Haţegului, nebătute încă de mine.