glasul-hd.ro Web analytics


Reportaj

Ultransilvania 2019, ediţia a II-a, Cetatea Devei – Sarmizegetusa Regia, 106 km. AM FOST CU EI CA SĂ ÎNŢELEG… (II)

...şi acum scriu, străduindu-mă astfel să vă fac şi pe voi să înţelegeţi

În ediţia noastră de marţi, am descris prima parte a unei întreceri unice. O competiţie de anduranţă umană, psihică şi fizică – ultramaratonul care a „legat” reperele istorice ale Hunedoarei. Astăzi, povestea se reia de la momentul trecerii pe la Castelul Corvinilor.

Urcăm Dealul Silvaşului aşteptând zorii şi primele gene de lumină apar atunci când coborâm spre Nădăştie. Mi-e ciudă pe Cosmina că aleargă aşa de bine şi mă privează de minunăţia unui răsărit văzut de pe culmea dealului. M-aş putea „răzbuna” lăsând-o să treacă singură pe lângă stâna de la intrarea în sat, unde ciobanul îmi strigă – dragul de el, ce atent e! – să mă dau jos de pe bicicletă că altfel mă rup câinii. Patru dulăi stau pe marginea drumului şi sunt sigur că nu au ieşit să ne aclame, dar îndemnul meu „Marş, la oi!” e ca o frază magică şi îi face să se retragă, spăşiţi. În condiţiile din ţara noastră, se pare că alături de forţă fizică şi psihică, pentru a termina un ultramaraton de noapte ai nevoie şi de abilităţi de înţelegere cu patrupedele. Sunt curios ce părere are despre toate astea Lorena Brusamento, sportiva din Italia care e undeva mult în faţa noastră…

„Ciudaţii” dintr-o sâmbătă dimineaţa

Îşi face tot mai des apariţia prietenul Cosminei, Viorel, care se îngrijeşte de partea fizică. Are experienţa multor întreceri de acest fel pe care le-a terminat cu bine, aşa că ştie cum să îi maseze muşchii, ce să-i dea să mănânce, să bea. Pe traseu, când suntem doar noi doi, eu mă ocup exclusiv de starea ei psihică. A încercat şi el ceva, dar nu cred că i-a picat prea bine Cosminei să audă, pe la km 60, că de fapt abia aici începe treaba serioasă, aşa că îl somez să se rezume la grija pentru picioare. Undeva, înainte de intrarea în Călan, Cosmina îmi mărturiseşte, din senin, că ea e sigură că va termina întrecerea. Probabil că simte nevoia să îşi spună asta cu voce tare. Organizatorii se dovedesc uşor sadici atunci când duc concurenţii printr-o buclă ce ocoleşte întreg oraşul dar noi trecem uşor pentru că avem subiect de distracţie amintindu-ne de indicatorul de la intrarea în Călan, care ne anunţa că trebuie să fim atenţi fiindcă e posibil să întâlnim polei.
De-acum e lumină bine, pe străzi au apărut ghinioniştii care trebuie să meargă sâmbăta la servici dar lumea e pasivă în ce-i priveşte pe cei doi ciudaţi, din care unul cu număr de concurs, care străbat Călanul. Se mulţumesc să ne privească cu ochi ce exprimă uimire, dispreţ sau haz. Prin alte locuri, mai vestice, şi vă spun asta din experienţa proprie, oamenii ar fi apreciat şi ar fi aplaudat. Nici în sate lucrurile nu stau altfel, deşi noi salutăm oamenii cu care ne întâlnim. Mă rog, atunci când se poate, uneori Cosmina salută doar prin purtătorul de cuvânt dacă se întâmplă să fim pe vreo urcare şi e ocupată să gâfâie. Dar principalii noştri susţinători rămân câinii care ne latră de după porţi sau din faţa lor, cei din urmă fără să ne atace, deşi ne-am putea aştepta la asta. Ei au fost – pentru mine, cel puţin – pe parcursul întregii curse echivalentul celor ieşiţi pe marginea drumului, în Franţa, să încurajeze cicliştii în Le Tour. O prietenă bună îmi tot repetă că animalele astea sunt singurele vietăţi care merită toată dragostea noastră şi îi include aici şi pe semenii noştri. De multe ori o contrazic dar se pare că ea e cea care are dreptate.
Când trebuie să începem urcarea dealului ce ne desparte de Costeşti, rămân în urmă şi Cosmina dispare, mergând în ritm alert, pe panta aspră. Nu aleargă, deşi ar putea. S-ar consuma prea mult. La nivelul amatorilor, o astfel de competiţie îşi stabileşte ierarhiile şi prin criteriul „cine aleargă mai mult” din toată distanţa, nu neapărat prin „cine aleargă mai repede”. De fapt, la asta se rezumă anduranţa: să reuşeşti să îţi stăpâneşti corpul şi mintea, pentru a le folosi pe amândouă cât mai eficient pentru scopul final.

Bravo, Cosmina!

Ne îndreptăm, prin Costeşti, spre poarta aceea de lemn care marchează, simbolic, pătrunderea în teritoriul cetăţilor dacice. Pentru noi ea înseamnă locul de unde încep acei ultimi 20 de kilometri cumpliţi, în care drumul urcă aproape continuu. Sunt ca o apăsare. Cosmina e într-una din reprizele ei de „marş” şi eu rămân în urmă, să mai „dorm” câteva minute cu capul pe ghidon. Mă trezesc ţipetele ei. Mă uit, e la vreo 50 de metri mai în faţă şi pe lângă ea dă târcoale un cîine-lup. Fac un sprint, îl îndepărtez, o liniştesc. E foarte speriată, cred că i-au înflorit şi câteva lacrimi la colţul ochilor… O vreme nu reuşesc să mă ţin între ea şi câine, până realizez că animalul este educat, cuminte şi nu vrea altceva decât să alerge alături de Cosmina. Ceea ce şi face, lângă piciorul ei şi aruncându-i, din când în când, câte o privire. Acum s-a liniştit şi ea, aşa că poate gusta momentul, care e grozav.
Brusc, începe să-mi înşire ce o doare. O jenă la inghinali, osul calcifiat de lângă degetul mare, i s-au umflat puţin şi mâinile… Dau din gură non-stop, să o îndepărtez de gândurile negre. O simt că e „căzută”. Cred că şi sperietura recentă a contribuit la asta, i-a stricat echilibrul. Când începe să o doară tibia de la piciorul drept, alergarea nu mai e posibilă şi trece la un fel de marş forţat. Numărăm sutele de metri cu un fel de disperare dar ea îşi repetă, cu încăpăţânare şi cu voce tare, că va ajunge sus. Ştie că ultimii patru kilometri sunt foarte dificili şi sunt surprins cu câtă determinare intră în pădure şi începe să urce. Până panta se înăspreşte cu adevărat, mă ţin cu greu după ea. Când drumul se vede vreo câteva sute de metri în faţă şi abruptul este evident, o sfătuiesc să îşi vizualizeze poarta de finish peste imaginea aia. Nu ştiu dacă a făcut asta. Pe pavatele de la final lumea ne aruncă aceleaşi priviri apatice dar chiar nu mai contează. Viorel aleargă alături de ea şi Cosmina „rupe” cu pieptul banda de finish, imprimată personalizat, cu numele ei. A reuşit! Nici nu se putea altfel.
Să alergi 106 km e o nebunie inutilă, cei mai mulţi ar spune aşa. Să alergi este însă o pasiune. Unii au şansa ca la un moment dat totul să se învârtă în jurul pasiunii lor. Ei sunt cei realizaţi în viaţă. Şi pasiunile astea te ajută în tot ceea ce faci. Sportul îţi face un corp frumos şi sănătos, îţi formează o minte mai lucidă şi o rezistenţă mai mare în faţa problemelor cu care te confruntă viaţa. Pentru ce alergăm? Pentru ce pedalăm? Ca să ne simţim bine şi să fim pregătiţi pentru orice. Am fost cu ei, am înţeles. Şi am vrut să vă spun şi vouă.

Citeşte şi:
https://glasul-hd.ro/ultransilvania-2019-editia-a-ii-a-cetatea-devei-sarmizegetusa-regia-106-km-am-fost-cu-ei-ca-sa-inteleg-i/

Back to top button
Close
Close