glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

SARMIZEGETUSA REGIA sau Turul Italiei de la noi de-acasă

N-au trecut multe săptămâni de când mă plimbam cu bicicleta prin satele ascunse după cortina publicitară a Bisericii de la Densuş, sfârşind în plictiseala amorţită a localităţii Sarmizegetusa. Sigur mai ştiţi, acolo unde un langoş costă cât trei kilograme de banane. Azi m-am decis să încerc să ajung la cealaltă Sarmizegetusa, adică la Regia, în Munţii Orăştiei. Va fi mai greu, aici am de urcat un deal de-a dreptul duşmănos prin pantele lui, dar cu siguranţă va fi mai frumos. Aleg traseul prin Orăştie, de unde voi merge la Costeşti şi apoi la destinaţia mea istorică.

Poate că diferenţa dintre cele două obiective cu nume asemănător nu le este suficient de bine explicată turiştilor. Am avut şansa (sau ei au avut-o, mai bine zis) să „luminez” nişte turişti moto, în benzinăria de la Haţeg. Altădată, nu acum, că eu umblu mult. Încercau să ajungă la… langoşi şi GPS-ul îi tot ducea în munţi, iar ei nu înţelegeau. Le-am lăudat aparatul de orientare şi i-am îndemnat să-l asculte. Sper că le-a plăcut.

Kilometrii pe care sunt obligat să îi parcurg pe drumul european, de la Deva la Simeria, sunt anoşti, ca de obicei. De data asta însă au rolul de a spăla „păcatele” serii anterioare, petrecute la un festival de blues. Pe când ficatul meu încă procesa berile, iar sufletul încă degusta solourile fine de chitară, eu îmi obligam picioarele să înghită distanţele. N-am timp să mă plictisesc pentru că înainte de Spini, în mijlocul benzii mele de circulaţie tronează o jumătate de anvelopă de camion, explodată şi abandonată. Opresc şi trag greu de ea, ca s-o scot de pe carosabil, sperând (?) ca vreun şofer să mă ajute. Îmi iau doar un claxon, probabil încurc circulaţia cu acţiunea mea caritabilă şi plec mai departe, gândind în termeni nu tocmai ortodocşi la colegii mei de trafic. Ceva mai încolo, din faţă, apare obişnuita maşină care depăşeşte, fără să mă bage în seamă. Ultima oară, când respectivul avea suporţi de biciclete pe capotă şi totuşi făcea gestul ăsta, mi-am zis că le-am văzut pe toate. Asta de acum e maşina Poliţiei Rutiere… Nu insist, uite, gata, nu mai vorbesc de maşini, am ajuns la Orăştie!

Mă rătăcesc un pic pe străduţele care se gătesc să primească asfalt nou şi ies, într-un final, pe drumul spre Costeşti. Pe stânga şi pe dreapta e plin de culturi de mure şi afine, vestind apropierea de munte. Sunt destul de fresh deja, transpiraţia şi-a făcut datoria şi singura mea grijă e acum hidratarea corespunzătoare. N-am plecat prea devreme azi şi soarele arde, reumplu bidonul la o casă, apă de fântână în loc de izotonic şi apoi trec, pe rând, prin sate minuscule, unde nu apuc să dau câteva pedale şi am şi ieşit. Comuna cea mai mare este Beriu. Nu ştiu dacă setea îmi aduce ideile astea, dar… pe drumul spre Râuşor era satul Unciuc, acum Beriu… Aşa cum nu beau la volan, nu beau nici la ghidon, dar adevărul este că tare ar merge acum o bere rece! Mai scurg câţiva stropi încă reci din bidon şi, uşor-uşor, mă apropii de Costeşti, unde începe valea pe care încă n-am fost niciodată.

Nu pot să nu opresc să fotografiez casa asta! Este practic o ruină, chiar la drum şi florile au invadat-o până şi pe acoperiş, umplând-o de culori vesele! Veşnica estetizare de care e capabilă natura. Doar câteva sute de metri mai încolo, pensiunea „Moara lu’ Antone”, dichisită, cu obloane din lemn, prea frumoase, parcă în ciuda vecinei mai bătrâne. Peste drum de ea, o mică expoziţie de unelte vechi de agricultură întregeşte aerul de turism cu adevărat rural. În sfârşit un proprietar care a înţeles că cei veniţi de la oraş nu caută neapărat doar ţuică şi slană, au nevoie şi de atmosfera aia bucolică, de sat. N-am timp să stau şi să cercetez mai în amănunt, sper să nu mă fi înşelat aparenţele exterioare. Şi – după ce trec de mica intersecţie şi las în dreapta drumul ce duce la Ocolişu Mare şi apoi la Călan – intru în Costeşti şi aproape imediat trec pe sub poarta de lemn care marchează, cumva, intrarea în tărâmul istoric.

Valea este destul de lungă şi drumul urcă pe nesimţite. Mă strecor printre dealuri unde livezile şi brazii au semnat un pact de neagresiune şi chiar arată tare bine împreună. Beau din nou, cu sete, la un izvor ce vine din pădurea întunecoasă pe un jgheab din lemn căruia nu-i văd capătul şi trec prin Grădiştea de Munte, înghiţind kilometri fără măcar să îmi dau seama. Sunt ocupat să gust din răcoarea care îmi dă puteri. Stau de vorbă cu doi băieţi care coboară, pe cursiere şi ei, îmi spun că n-au fost până sus, drumul e în lucru, e mult nisip… Aaaa, abia acum realizez! Voi avea şansa azi să urc fără concurenţă auto, drumul a fost rupt de o viitură şi tocmai se repară. Se pare că am ales bine ziua de excursie, chiar îmi era puţin teamă de aglomeraţie, de strecuratul printre maşini cu şoferi nervoşi şi grăbiţi, vezi exemplele de la Bâlea Lac sau de pe Transalpina.

Când trebuie să merg spre stânga şi să încep urcarea, dau de bariera de la postul de jandarmi, lăsată. Multe maşini parcate, care pe unde a putut, parcarea amenajată e sus, dar acum… Lumea şi-a luat rucsăcelul în spate şi inima în dinţi şi a purces pe jos, să vadă vestigiile. Îi bănuiesc de neştiinţă, poate dacă cineva le-ar fi spus cât au de mers, ar fi renunţat. Încerc şi eu, să văd cât m-or ţine picioarele, nu înainte de a face provizii de apă rece de la un izvor până la care mă chinui un pic să ajung. Să nu credeţi că e uşor să faci echilibristică pe o scândurică de 20 de centimetri numită pod, atunci când eşti încălţat cu plăcuţe pe tălpi, ca o cucoană pe tocuri! Mă descurc însă şi urc în şa, cu gând să merg până unde oi putea.

Mă cam descurajează primele două basculante care coboară fără grijă, ca şi când circulaţia ar fi închisă. Şi când colo, ce să vezi, chiar aşa, e închisă, doar eu caut să mă fac miiiic-mic, pe marginea drumului şi înghit praf cât pentru toată ziua, dar scap teafăr. Mi-a spus jandarmul de asta, nu mă pot plânge. A fost alegerea mea. Scăpat acum de pericole, pentru că ştiam că sunt doar două, pedalez ridicat din şa pe primele pante de peste 10% şi îmi zic că dacă bornele de piatră nu mint, o să cam am de tras până sus… Ajung din urmă, rând pe rând, grupuri de turişti, familii cu copii, tineri bine echipaţi, lume de toate felurile. Încep să mă simt cam ca pe o urcare de la Turul Italiei. Şi acolo, noi urcam pe biciclete, alţi spectatori urcau pe jos şi ne încurajau, vorbeam cu ei, glumeam. N-o să vă vină să credeţi, dar aici este la fel! E clar, mersul pe jos, pe lângă că face piciorul frumos, îi face pe oameni mai veseli, mai sociabili, aş îndrăzni să spun chiar mai buni. De când merg eu pe bicicletă prin judeţul ăsta (aş spune chiar prin ţara asta) n-am primit atâtea aplauze şi încurajări! Păşind cu greu la deal, oamenii realizează ce efort depun şi eu. Un copil se pune în faţa mea, o fi văzut ciclism la televizor, nu ştiu, suflă într-un fluier şi bate din palme până trec. Un nene se întoarce când mă aude venind, se uită lung la mine şi zice „No, asta da!”. Şi eu pedalez pe pante criminale şi nici nu simt că mi-e greu, nici nu ştiu când ajung la parcarea, acum goală. Aşa bine nu m-am simţit niciodată, mergând cu bicicleta prin România…

Ar mai fi vreo câteva sute de metri de drum pavat. Îndrăznesc, chiar şi pe cursieră fiind, iar piatra cubică e bine aşezată şi – cum e necălcată de maşini, aici fiind doar drum pietonal – a rezistat bine în timp. De la bariera din parcare panta pare grea, dar nu e aşa, e doar acelaşi efect de distanţă datorită căruia urcarea pare „perete” doar până ajungi la ea. Toni se cam zbate, cam muşcă zăbala dar se conformează şi ajung, călare pe ea, până la intrarea în Regia. Au fost aproape 4 kilometri de căţărare dificilă, nici nu mă mir că îi cam cafteau dacii pe romani când aceştia ajungeau, gata obosiţi, sus la ei.

La casa de bilete se vorbeşte franceza. Doi turişti, cu doi copii. Asta e de bine. Apoi ea întreabă ceva în româneşte. Să nu ne minţim singuri, la asemenea obiective turistice ascunse ajung aproape numai străinii de conjunctură. Încă nu am ajuns atât de buni în turism încât să ne ştim promova peste hotare. Cel mic arată spre mine, spune ceva, nu înţeleg ce, franceza asta este o limbă în care jumătate din sunete sunt mute şi restul greu inteligibile, mai ales atunci când e vorbită de un copil. Pe când mă pornesc să cobor, un tip tocmai îi explică prietenei lui că uite, aşa, cu bicicleta, ce uşor e! Mergi repede la deal şi apoi, când îţi dai drumul la vale, imediat eşti jos! Am mai spus eu că ciclismul povestit este cel mai uşor sport.

Adevărul este că da, la vale e frumos… Când nu aluneci pe pământul adus de ploi din pădure sau lăsat de basculante, poţi chiar să te bucuri de viteză. Pe vale e mai bine şi drumul este numai al meu, pot să tai curbele largi aşa că trebuie să îi dau dreptate „specialistului”, imediat sunt la poarta de lemn. Mai stau două clipe înainte de a ajunge în Costeşti pentru că pe stânga, într-o curte, ghicesc o căsuţă de lemn pitită între mesteceni şi nu vreau să ratez o asemenea imagine. Poarta e larg deschisă dar nu îndrăznesc, mă mulţumesc cu ce se vede din drum.

Decid să mă întorc peste dealul de la Ocolişu Mare, ca să mai schimb traseul. Mă chinui să-l urc. Mă bucur să-l cobor. Ajung rapid în Călan, unde împlinesc suta de kilometri parcurşi azi. De dimineaţă n-aş fi zis că sunt capabil de aşa ceva, dar când locurile sunt faine, te ia valul şi nu mai stai să-i numeri. Aş fi vrut să mă întorc prin Dâncu, Tămăşasa şi Turmaş, ca să ies în drumul Orăştie-Deva, dar sunt deja cam obosit şi nu prea am chef de betoanele de acolo. Într-adevăr, e o rută frumoasă, dar cred că prea v-am dus în ultima vreme pe şosele rele, aşa că azi revin acasă pe clasicul Călan-Simeria-Deva. Intru prin Tâmpa doar pentru că drumul e ceva mai scurt şi nu mai am răbdare până să ajung la frigiderul ăla unde am, la rece, Unciuc, adică, mă-nţelegeţi voi, o.. Beriu… Meritată, nu-i vorbă!

Loading...