glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

HĂRĂU – BANPOTOC sau cum să găseşti castele, muzeu şi grădină botanică lângă Deva (Galerie foto)

De obicei, atunci când înserarea de toamnă le limitează turele de bicicletă, cicliştii deveni aleg să dea o tură scurtă şi intensă pe dealurile de la Cârjiţi sau Cozia. Vorbim aici despre zilele săptămânii când, după o zi de muncă, se simte nevoia unei relaxări active. Dar pantele aspre de acolo sunt numai pentru cei care au reuşit să treacă la un nivel superior. Cei care abia acum încep să încerce senzaţiile aparte ale mersului pe bicicletă au însă nevoie de drumuri mai lejere. De aceea trecem azi podul peste Mureş şi străbatem satele ce ne conduc spre Simeria, paralel cu autostrada.
N-am mai fost de multă vreme pe aici şi am eu motivele mele. De aceea sunt foarte curios să văd dacă între timp condiţiile de rulaj s-au mai îmbunătăţit. Vreau să urc puţin şi pe valea ce trece prin Banpotoc dar nu prea mult, pentru că Toni a mea este sensibilă şi nu vrea să meargă decât pe asfalt. Sau măcar pe ceva asemănător.
Sunt după trei zile de pauză autoimpusă aşa că pornesc încet, încercând parcă să simulez situaţia în care aş fi un ciclist începător. Nu pot să nu-mi aduc aminte cum, prin 2010, pedalam pe aici împreună cu Ovidiu şi puneam la cale un viitor ghid al ciclismului prin jueţul Hunedoara. Ni se părea atunci o chestie foarte dificilă şi cred că vorbeam mai mult aşa, să ne aflăm în treabă, nu aveam curaj să ne înhămăm la aşa ceva. Iată că, după aproape opt ani, pe acelaşi traseu, mă îndrept spre finalizarea acestei dorinţe însă sub forma mult mai pretenţioasă (şi preţioasă) a unui album. Pe pod, un şofer de camion îmi simte parcă slăbiciunea şi se dă la mine, presându-mă din spate. Cu ăştia trebuie să te comporţi la fel ca şi cu câinii, să nu le arăţi teama, chiar dacă o ai, aşa că mă ridic din şa şi accelerez până la aproape 50 km/oră. Panta mă ajută şi mastodontul nu face faţă, rămâne în urmă. Victoriile de felul ăsta sunt puţine, dar cu atât mai plăcute. Trec sensul giratoriu înclinat mult pe o parte şi cârmesc brusc la dreapta, părăsind drumul de Brad.
Excursia mea de azi este plină de amintiri şi vi le spun doar pentru ca voi să puteţi vedea că toţi am avut un început în sportul ăsta, inclusiv eu. Pe aici mergeam alături de caravanele organizate de Clubul Sportiv Făerag spre Certej. Venea multă lume pe atunci dar din păcate s-au oprit ori s-au mutat pe poteci, lăsând şoseaua doar şoferilor. După ce mă abţin cu greu să nu merg spre Boholot ca să urc la Măgura, pentru că voi ştiţi deja că sunt „îndrăgostit” de urcări, continui spre Bălata, nu înainte de a opri de câteva ori, pentru că dealul din stânga mea şi apoi câteva tufe colorate printre frunzele cărora zăresc ruta mea viitoare, îmi atrag atenţia. Am la dispoziţie vreo două ore pentru cel mult 40 de kilometri aşa că nu-i grabă, pot sta la poze după pofta inimii. Când părăsesc drumul principal ca să fac dreapta spre Hărău, vorbesc aici de satul cu numele ăsta, mă delectez câteva clipe cu geometria naturii, sub forma unor căpiţe conice, străjuite de coroana bogată, ca un cerc aproape perfect, a unui copac.
Mă minunez şi mă bucur de asfaltul bun care mă coboară o vreme şi pe care prind viteză. Un ciclist începător s-ar bucura de pauza asta cu atât mai mult, pentru că deja ar avea la „bord” ceva distanţă şi oboseala ar începe să se facă simţită. Eu sper doar să ţină… Curând însă, chiar înainte de a intra în sat, Toni porneşte să se scuture din toate încheieturile din cauza cârpiturilor multicolore pe care merge şi de-acum ştiu că voi avea parte de ele până colo, către Uroi. Îmi propun să fiu pozitiv şi să mă bucur de plimbare, ceea ce vă recomand şi vouă, aşa că reduc viteza şi schimb două vorbe din mers cu câţiva oameni ce lucrează pe coastă, la renovarea unei biserici. Îi întreb când coboară la drum cu lucrările şi îmi spun că atunci când vor fi bani şi pentru asta. Evident că nu mai am replică şi trec mai departe. N-ai cum să te pui cu sfinţii apostoli.
Până să ajung în Chimindia depăşesc un nene pornit şi el la plimbare pe două roţi şi chiar nu ştiu de ce s-o fi înfofolit aşa pentru că afară e călduţ, cum e de obicei doar primăvara, dar el are pe cap o ditamai căciula. O fi tras-o peste cască… Undeva, destul de departe, şi privesc acum tot prin ochii începătorului, se zăreşte Măgura Uroiului. Ştiu că acolo trebuie să ajung şi mi se pare că mai am o veşnicie. Din cauza drumului plin de gropi. Zăbovesc la primul castel al turei de azi, unde proprietari se pare că sunt nişte lupi dar cu toate astea nu arată deloc rău. Nu intru, chiar aşa de mult timp nu am şi prefer să ies ceva mai încolo, spre stânga, să văd grădinile italianului.
Drumul e doar pietruit dar e bun şi îmi permite accesul, chiar şi călare. O menţiune aparte pentru Giardini di Zoe, un mic rai verde sau o grădină botanică în devenire. Se vede amprenta unei mâini pricepute de arhitect peisagist. În spatele pepinierei, de unde oricine poate cumpăra plante pentru a-şi crea acasă o curte la fel de frumoasă, sunt câteva deluşoare care seamănă cu nişte parcuri. Auzisem de ele, dar realitatea întrece orice aşteptare a mea. Nu e nimeni la poartă, nu ştiu dacă am voie cu bicicleta dar trec, totuşi, mai departe, în ciuda unor lătrături de avertizare care (încă) nu ştiu de unde vin. Sunt obişnuit cu aşa ceva, doar biciclesc de ceva vreme prin satele judeţului, nu mai mi-e teamă. Când revin, la intrare mă aşteaptă o tanti ce pare furioasă, aşa că opresc în dreptul ei şi „atac” primul, lăudând ceea ce văd în jur. Se înmoaie şi nu mă ceartă, ba chiar îmi urează drum bun.
Pe hartă mi se păruse că voi avea mai mult de mers până în Banpotoc, dar satul începe practic din intersecţia unde fac din nou stânga. Încep să urc, uşor-uşor şi la prima răspântie mă fac că nu mai ştiu încotro, doar ca să am motiv să intru în vorbă cu un moş ce are iarna bine cuibărită prin păr şi stă cam absent pe o bancă, în faţa casei. Se înviorează la vederea mea şi porneşte să îmi explice cum ajung la izvorul cu apă minerală. Mă asigură că e asfalt până acolo. De câinii care îl păzesc nu aminteşte şi, când ajung acolo, decid că sunt prea mulţi ca să-mi pun mintea cu ei şi fac stânga-mprejur. Părerea de rău că nu pot merge în continuare spre Vărmaga, pe un drum forestier despre care am auzit că ar fi splendid, este estompată doar de gândul că anul viitor voi avea şi un ciclocros iar astfel, turele mele prin judeţ se vor extinde mult. Acum privesc cu jind la intrarea în tunelul pădurii şi mă bucur doar de coasta colorată de toamnă ce rămâne undeva în urma mea, atunci când revin în sat.
Recolta e dusă în hambare şi trag mult dreapta, să mă feresc de tractorul cu remorcă, pentru că şoferul pare să nu mă vadă sau să nu-i pese. Mă abat doar vreo două sute de metri ca să revăd Vila Castelul Maria, altă bijuterie crescută nu ştiu cum, la marginea satului. Mă preumblu puţin prin curtea pustie, e linişte şi verde, n-aş mai pleca… Am cam uitat de mine şi timpul, mai precis pericolul înserării rapide, începe să mă preseze. Revin la drumul mare şi atac singurul deal de pe traseul de azi, între Chimindia şi Cărpiniş.
Pe vremuri transpiram serios ca să-l trec dar, între timp, miile de kilometri adunate în picioarele mele se pare că au reuşit să-l mai apaltizeze, aşa că ajung pe partea cealaltă înainte să-mi dau seama. Mai ales că undeva, spre vârful lui, un străjer vegetal imens, aproape galben şi aplecat peste drum, îmi fură privirea şi îmi distrage atenţia de la dificultatea pantei. Până să ajung în Uroi mai am parte de o încercare. Aţi auzit de fenomenul de faianţare al şoselei? Termenul l-am aflat şi eu de la un drumar. Aşa se spune atunci când asfaltul, de vechi ce este, se umple de crăpături mărunte şi dese, ca o pânză de păianjen. Dacă vreţi să aflaţi amănunte şi să experimentaţi parcurgerea unui astfel de drum pe bicicletă, doar din curiozitate şi nu neapărat pentru că ar fi cine ştie ce plăcere, să ştiţi că între Cărpiniş şi Uroi este muzeul drumului faianţat…
Asfaltul perfect ce începe odată cu intrarea pe podul de peste Mureş mă conduce spre Simeria şi mă face să oftez de plăcere. Ridicat din şa pe mica pantă de la intrarea între case, depăşesc un grup de copii pe biciclete. Îmi place, uneori, să mă dau mare, recunosc. Nu mai este timp pentru vizitarea Parcului Dendrologic dar îmi promit că voi veni odată aici cu bicicleta, să colind pe aleile lui. Sau, poate, mai bine într-o alergare uşoară. Oricum, trebuie să fie legat de ceva sport pentru că o simplă plimbare e prea plictisitoare.
Şi dacă tot a fost azi o tură pentru cicliştii începători, decid să-i premiez pe cei care, virtual, m-au însoţit. Am făcut peste 30 de kilometri şi mai avem vreo zece, nu-i chiar floare la ureche. Aşa că oprim la benzinăria de la ieşirea din oraş, nu-i dau numele că n-aş vrea să fac reclamă gratuit, da’ o ştiţi voi şi cumpărăm câte o brioşă din aia neagră, cu cacao şi ciocolată, alături de ceva rece, negru şi gazos. Tot aşa, ştiţi voi… Iar dacă domnişoara drăguţă care ne serveşte încălzeşte doaaar uuun… pic brioşa, bucăţelele de ciocolată se topesc prin ea şi… şi nu-i aşa că e fain în excursie cu bicicleta? Mai ales la final. Cu rezerve proaspete de zahăr în sânge, ultimii kilometri, chiar dacă îi parcurg având în cârcă toate camioanele ce nu mai merg o vreme pe autostrada temporar închisă, sunt o nimica toată, sau „piece of cake”, cum spun englezii. Asta ca să rămânem cu gândul la brioşa aia…