glasul-hd.ro Web analytics

Me’m tai – tai

Mont Saint Michel

Dacă pentru multă lume Franţa înseamnă Turnul Eiffel sau Luvru, pentru mine Franţa înseamnă Mont Saint Michel. Această insuliţă aflată la graniţa dintre Normandia şi Bretania, locuită de vreo 45 de oameni, este „călcată” anual de vreo 3 milioane de turişti. Mont Saint Michel este monument UNESCO din 1979.

Se spune că, prin anul 1708, Arhanghelul Mihail i s-a arătat în vis unui episcop sugerându-i să construiască o mănăstire pe stânca din mare. Istoria mănăstirii şi a aşezării în sine este foarte lungă şi complicată. Poate de aceea, păşind printre zidurile ei eşti cuprins(ă) de măreţia şi vechimea lor.
Stânca – insulă este legată de ţărm printr-un pod modern, deschis abia de câţiva ani. Istoria locului, deşi relativ scurtă în comparaţie cu altele, e presărată cu tot felul de lupte politice şi acte de corupţie. Dar nu despre asta vorbim aici şi acum.
De la Paris până la Mont Saint Michel faci vreo patru ore pe autostradă. Parchezi maşina pe continent, într-o parcare cu plată, apoi ai două variante să ajungi la obiectivul turistic: ori pe jos, 2 kilometri, ori cu un microbuz (contra-cost). Cine are timp la dispoziţie ar face bine să meargă pe jos pentru a avea timp să încerce să absoarbă peisajul prin toţi porii. Merită!
Avem norocul să ajungem la Mont Saint Michel într-un început cald de aprilie, când încă „hoardele” de turişti nu o cotropesc. Ca de obicei, împreună cu Radu şi Mirela, noi ne aliniem la pas cu lumea. Trebuie precizat că, aici, fluxul şi refluxul, creează peisaje care îţi taie răsuflarea, iar răsăritul sau apusul de soare sunt imagini de neuitat.

Structura medievală concentrată pe o mică insulă

Ah, am uitat, mai există o a treia variantă de acces spre Mont Saint Michel: trăsura (tot contra cost). Te duce însă până la poarta principală. Înăuntru nu este permis accesul cu niciun fel de vehicul. De fapt, nici n-ai prea avea pe unde să te plimbi cu un scuter ori cu o bicicletă.
Periodic, muntele devine insulă în toată regula, în intervalul fluxului. La reflux, zona se transformă în peninsulă. Până în 2014, când s-a dat în folosinţă podul rutier, accesul se făcea pe un drum care putea fi folosit doar vreo 10 – 12 ore pe zi. În rest, era acoperit de apă. Aşa se face că, pe Mont Saint Michel puteai să vii şi să pleci doar în funcţie de programul mareelor. Şi nu e de glumă aici cu mareea: nivelul apei creşte la maximul fluxului şi cu 9 metri, lucru care schimbă tot peisajul.
Imediat ce trecem de poarta de intrare dăm de o coadă de oameni nerăbdători. Cercetăm „ce se dă” şi aflăm surprinşi că este vorba despre un oficiul poştal, iar coada e la timbre şi plicuri, pentru că ştampila de aici e „de colecţie”.
Compoziţia structurală a întregii insule circulare reflectă exact scheletul societăţii feudale: în vârf – Dumnezeu (adică abaţia şi mănăstirea), la mijloc, în interiorul zidurilor fortificate – casele boierilor şi comercianţilor, iar la bază, în afara zidurilor – locuinţele pescarilor şi agricultorilor.

Surpriza de la ultimul „etaj”

La momentul vizitei noastre, insula este înconjurată valuri de nisip cu întinse oglinză de apă în care se oglindeşte blând un soare timid de aprilie. Pe străduţele de piatră nu e cald deloc (noroc cu nelipsita-mi vestă din bagaj). Ion (soţul autoarei – n.red.) îşi trage adânc şapca pe ochi şi fermoarul gecii. Mirela dârdâie elegant într-o rochie verde şi un pulovăr asortat şi păşeşte cu multă grijă pe dalele de piatră. Tocurile ei nu par a fi încântate deloc. Radu bombăne, ca de obicei, cu ochii la meniurile din vitrine. Nu putem pleca de aici fără să mâncăm faimoasa omletă de la „La Mere Poulard”, un mic restaurant deschis încă din 1888, faimos în toată lumea.
După ce treci printre o mulţime de magazine de suveniruri şi mici restaurante cu specific local (deloc ieftine, dar atrăgătoare), ajungi şi la baza celor 350 de trepte care te urcă spre mănăstire. Urcarea nu e uşoară, dar suportabilă şi cu multe locuri de popas.
Intrarea în mănăstire costă 10 euro. Nu e nevoie de ghid. Dacă vrei, primeşti un audio-ghid. Mănăstirea se poate vizita doar între 09.30 şi 16.00.
În vârful muntelui – insulă dăm peste un părculeţ minunat, cu ziduri de jur împrejur care ne apără de vântul puternic. Este asemeni unei curţi interioare a unui palat, doar că e pe un vârf de munte. Numai cerul e deasupra. Suntem atât de şocaţi de atâta frumuseţe încât ne plimbăm prin el fără să spunem o vorbă. Nici măcar una.
În aceeaşi zonă, uriaşa statuie a Arhanghelului Mihail, cocoţată pe un turn înalt de 32 de metri străjuieşte întreaga insulă-munte. Până jos, la nivelul apei, sunt 180 de metri.
Coborâm pe altă cale decât cea pe care am urcat. Cele 4-5 ore până la apus pe care le aveam la dispoziţie au trecut foarte repede. S-au închis şi magazinele de suveniruri (la ora 17.00 – n.red.), s-a închis şi „omletăria” doamnei Poulard, aşa că noi ne grăbim să ajungem „pe uscat” cu un microbuz, de data asta.
Eu şi Mirela vorbim într-una despre cât de frumos e peisajul, iar Radu e frustrat că nu a gustat omleta cu scoici Saint Jaques. Ion şi cu mine ne bucurăm că nu am mai avut cum să o comandăm, gândindu-ne la preţul ei (vreo 50 de euro – n.red.).
În concluzie, ce vă pot spune: vizitaţi Mont Saint Michel, înnoptaţi pe insulă, chiar dacă nu e ieftin, dar aşa puteţi avea parte de un apus de soare unic; evitaţi lunile aglomerate şi economisiţi în avans ca să mâncaţi la „La Mere Poulard”.
Cât despre mine, vă spun doar că Mont Saint Michel e pe lista mea cu obiective de văzut şi a doua oară (şi nu sunt multe) şi că nu am uitat că i-am rămas datoare lui Radu cu o omletă cu scoici Saint Jaques.