glasul-hd.ro Web analytics

Mâncărimi culinare

La „BöRD 13” e cu noroc. Bun gust şi gust bun

N-aş putea spune sigur dacă spre „BöRD 13” m-a atras curiozitatea de a afla de unde provine numele sau nostalgia serilor petrecute cu (prea) mulţi ani în urmă pe terasa „de la Transi”. O locaţie ce a traversat anii de la celebrul, pe atunci, Nea Vişan, garderobierul, şi până la o friptură de vită despre care a început, mai nou, să se vorbească prin târg.

La intrare sunt niţel şocat de o vitrină frigorifică din care mă privesc cu mulţi ochi câteva exemplare de animale marine dar aveam să mă lămuresc curând că făceam cunoştinţă cu specificul restaurantului, un fel de expunere benefică pentru client.

Ne aşezăm la o masă cu privelişte spre oraş. Decorul interior este cât se poate de minimalist, într-un fel ce ar putea părea cam rece şi rigid la prima vedere. La a doua vedere, atunci când priveşti spre Cetate în lungul Centrului Vechi, atmosfera se mai încălzeşte şi te relaxezi. Frumoasa chelneriţă care vine să ne ia comanda nu ştie să ne explice de unde provine „BöRD”, ce pare scandinav, în schimb aflăm că acel 13 este secolul de primă atestare a oraşului. Ne mulţumim cu atât, în fond am venit să mâncăm. Studiem meniul, care este exact cât trebuie de variat şi de pretenţios pentru un astfel de restaurant. Ştiam însă deja că vom cere friptura de vită, ca să verificăm zvonurile cum că ar fi cea mai bună pe o rază de… mulţi kilometri. Abia după ce alegem mâncarea suntem întrebaţi ce vrem să bem. Bingo! Asta se întâmplă rar. După ce, împreună cu cea care ne serveşte, „disecăm” amănuntele, adică gradul de preparare, gramajul şi procentul de grăsime dorit, sunt invitat la o altă vitrină de unde îmi aleg carnea şi deja încep să îmi dau seama de un lucru: gazdele de azi chiar au grijă de noi.

Însoţitoarea mea admiră modul aproape perfect în care ni se aşează pe masă tot ce avem nevoie. Eu, ca bărbat, recunosc că nu prea am ochi pentru asta dar şi alegerea personalului face parte din arta de a deschide şi menţine un restaurant bun. Până aştept, trec şi pe la toaletă, hai să zic „în documentare”. Aici e o mică problemă de amplasament al pisoarului, dar am noroc că „în timp ce”, nu intră nimeni şi astfel nu pot fi zărit de pe culoar. În rest, impecabil.

Mâncarea soseşte spectaculos, pe un pat de sare, după un timp rezonabil ca lungime pentru aşa o minunăţie. De data asta sunt doi. Ea şi el. S-au gândit şi la cea care stă cu mine la masă şi în plus de asta fiecare are câte un platou. Ah, uitasem de legume… Mă felicit că nu am pe mine o cămaşă albă, carnea încă mai sfârâie în faţa noastră şi cu greu ne abţinem să o atacăm, aşa periculoasă, cum stă pe masă. Şterg cu grijă tastatura la care scriu acum şi, ca să nu mai intru în amănunte care ar putea dura, vă mai asigur doar că a fost foarte bună.

Serialul nostru fiind deja de succes după doar două articole, trag speranţa că redacţia îmi va deconta nota de plată. La „BöRD 13” e bine să vii în zi de salariu sau cu un prieten darnic. Recunosc însă că, judecând după calitatea preparatelor, ar fi fost greu să fie altfel. Nu se poate şi frumoasă şi deşteaptă. Pardon, asta era despre doamne. Nu se poate şi foarte bună şi foarte frumoasă şi ieftină – asta este despre adevărata friptură de vită.

Doar când am plecat ne-am dat seama că am uitat de desert, drept pentru care atunci când am ieşit de la filmul unde ne-am dus să digerăm în linişte masa şi impresiile, am revenit să ne îndulcim. Ar fi trebuit să ne întrebe la prânz despre asta. N-o mai necăjim cu reproşuri pe cea care ne invită la altă vitrină de unde din nou alegem. Începe să-mi placă asta, la fel de mult ca tiramisu-ul sau cheese-cake-ul pe care le savurăm.

Pe vremuri expresia „a lua ceva la bord” avea conotaţii negative. Acum, restaurantul „BoRD 13” cred că a reuşit să o schimbe în bine. De data asta chiar mi-aş dori să se supere proprietarii, să ne sune la redacţie şi să ne „certe”, ca să am ocazia să revin pentru dreptul la replică, dar ceva îmi spune că n-o să am noroc iar asta este doar meritul lor.