Crăciunul hunedorean – obiceiuri păstrate şi tradiţii uitate

Ore-n şir petrecute într-un trafic mai mult decât agasant, curse pedestre pe la magazine, cozi, stres, bani, coşuri pline, liste încă nebifate în întregime, nervi şi prea puţine zâmbete. Cam astea sunt, de ani buni încoace, elementele premergătoare Crăciunului petrecut la oraş. În satele hunedorene viaţa e mult mai tihnită. Ştim, asta nu-i o noutate, însă nu strică să ne-aducem aminte de Crăciunul de la bunici.

Dubaşii din Lelese sunt gata de colindat

„Acuma împodobim dubele, chiar când ne-aţi sunat. Mai e puţin şi toată lumea-i gata de plecat la colindat. Se merge cu duba, la noi, cum să nu?! Numai că sunt doar vreo şase care cântă bine, iar restul mai mult mormăie”, spune râzând primarul comunei Lelese, Ciprian Achim. „Mai demult plecau la colindat doar băieţii şi bărbaţii, iar fetele pe la care ajungeau se luau apoi cu ei în ceată. Acuma… luăm şi fete de la bun început, că noi nu cântăm prea bine. Noroc cu ele”, recunoaşte, la fel de vesel, Ciprian Achim. La Lelese planul era deja stabilit de ieri. Vreo 20 de copii din satul – centru de comună, însoţiţi de vreo 10 bătrâni din Runc, vor colinda în Lelese, din poartă-n poartă, până la miezul nopţii. Apoi vor merge la casele lor, iar mâine vor colinda în satul Cerişor. Nu vor mai primi nuci, mere şi cânepă, ca pe vremuri, dar vor avea în traistă vinars, cârnaţi şi bani. „O să se cânte colinzi bisericeşti, şi colinzi populare vechi, chiar mai vechi decât Daliana, de exemplu. O să fie fain”, mai zice primarul.
„Mersul cu duba” e răspândit în tot Ţinutul Pădurenilor şi pe jumătatea hunedoreană a Văii Mureşului, de la Simeria până la Zam. „Duba” e, de fapt, un fel de tobă. Repetiţiile încep acasă la şeful cetei de dubaşi odată cu lăsatul postului de Crăciun. Tocmai pentru că ei sunt cei care le vor aduce sătenilor vestea naşterii lui Isus, tinerii sunt scutiţi de părinţi de la multele treburi casnice pe care le au şi-n această perioadă, în după-amiezele în care au programate repetiţiile. Când se merge cu duba, se bate absolut la fiecare poartă, chiar şi la gospodăriile localnicilor mai „uricioşi”. Crăciunul e un bun prilej de împăcare între săteni. Dubaşii nu intră niciodată în gospodăria unei familii fără să primească încuviinţarea gazdei. Feciorii încep să cânte „colinda gazdei”, apoi, dacă familia în cauză are o fată tânără, de măritat, se cântă „colinda junei”. „Fetele nemăritate tre să să gătească frumos, că nu să ştie care din dubaşi o s-o-ndregească ş-apoi o veni s-o ceară de nevastă”, spune un bătrân din Cerbăl.  La fel se procedează şi-n cazul în care gazda are un fecior tânăr, aproape de vârsta însurătorii. După cele trei colinde obligatorii, gazda mai poate cere dubaşilor să interpreteze o colindă anume.

Concurenţă între căluşeri

La Orăştioara de Sus e nevoie nu de una, ci de două cete de „căluşeri” (căluşari – n.red.). Sunt 160 de case locuite în sat şi fiecare trebuie colindată, indiferent că e locuită de oameni bogaţi sau săraci, familii tinere sau bătrâni rămaşi singuri. Şi aici pregătirile au început odată cu postul de Crăciun. Seară de seară tinerii din sat s-au adunat la căminul cultural. Cei mai experimentaţi i-au învăţat pe cei mai „mici” atât colindele obligatoriu de ştiut, cât şi dansul. Abia astăzi se stabilesc vătafii celor două cete. De colindat însă se pleacă la colindat abia mâine, după slujba de la biserică. „Se cântă în special colinda „Pe sub umbra merilor”, care e una foarte lungă şi care spune, de fapt, toată povestea naşterii lui Isus. După prânz, prima casă colindată este cea a preotului din sat. Abia după aceea căluşerii se împart în două cete. Mai întâi pleacă la colindat „stelarii” (copiii mici), după o oră pleacă „irozii” şi abia dup-aia merg şi căluşerii. Acum nu li se mai dau colaci, doar bani. Cam 30 de lei pentru stelari, vreo 50 pentru irozi şi 100 de lei pentru căluşari”, spune Petru Demian, un localnic, bun cunoscător al tradiţiilor din Orăştioara. Seara, după ce termină de colindat, cele două cete de căluşeri se întorc la căminul cultural, unde dau câte o reprezentaţie de dans, cântec şi strigături sub privirile sătenilor veniţi la spectacol. „Aici apare concurenţa între cete, care ceată să fie mai băţoasă, până la final. După ce plătesc muzicanţii, căluşerii ori îşi fac o petrecere doar a lor, pe 28 decembrie, cum se întâmplă la Ludeşti şi Costeşti, ori îşi organizează Revelionu’, tot la căminul cultural”, mai spune Petru Demian.

Tradiţii uitate

Până-n urmă cu vreo 30 de ani, în Ţara Haţegului se practica un obicei cu origini vechi de cel puţin două milenii şi jumătate – colindatul cu cerbul. Datina era, practic, o piesă de teatru popular. Ceata trebuia să aibă neapărat câteva personaje mascate şi costumate adecvat: cerbul, care reprezintă anul ce e aproape de sfârşit, bleojul (un personaj mascat uşor grotesc, care făcea tot felul de giumbuşlucuri pentru înveselirea privitorilor dar, înarmat cu o sabie pentru a-i alunga pe cei „răi”) şi vânătorul. După ce colindătorii treceau pe la toate casele din sat, cerbul era „împuşcat” de vânător. Astfel era simbolizată „moartea” anului vechi, iar sătenii începeau, din acel moment, să aştepte venirea unui nou an.
Pentru fetele din mai multe zone rurale ale judeţului, Ajunul Crăciunului era un bun prilej de a încerca să-şi afle „ursitul”. Imediat după lăsarea întunericului, fără să fie ajutate de vreun felinar, fetele mergeau la gardul ce despărţea curtea de livada din spatele casei şi legau o sfoară colorată de unul dintre stâlpi. Dimineaţa, cea mai bătrână femeie din gospodărie mergea împreună cu fetele la gardul amintit şi, în funcţie de cum arăta stâlpul pe care fiecare dintre ele l-a ales, face o caracterizare a viitorului soţ. Dacă stâlpul era înalt, gros şi dintr-un lemn mai tânăr, atunci fata avea să se mărite cu un bărbat frumos, harnic şi „de casă”. Dacă stâlpul avea un nod la rădăcină sau era pus strâmb, fata avea să se aleagă cu un soţ cam vicios: ori mare amator de vinars, ori mare iubitor al altor femei.