V-AM GASIT FIUL! Întâmplări adevărate din călătorii
Săptămâna aceasta „inaugurăm” o nouă categorie a rubricii „M’em tai-tai”. Este vorba despre întâmplări adevărate de pe parcursul călătoriilor, lucruri care i se pot întâmpla oricui. M-am gândit că ar prinde bine să le împărtăşesc cu dumneavoastră şi să vă şi spun cum am gestionat fiecare situaţie în parte.
Era prin anul 2000 (a trecut o viață de atunci) și proaspătă emigrantă fiind impreună cu fiul meu în Țara tuturor posibilităților – SUA) mă aflam la birou, într-o vineri după-amiaza. Wendy, secretara noastră îmi înmânează receptorul telefonului fix, cu o figură extrem de nedumerită. La telefon, o voce caldă se prezintă, într-o limbă română cu puternic accent american și continuă șovăind parcă*
-V-am găsit fiul, totul e OK, să nu fiți îngrijorată…
-Care fiu, întreb eu, că eu nu am pierdut nici un fiu ( și concomitent cu acest răspuns înțeleg instantaneu ce se putea întâmpla).
Apoi mi l-a dat la telefon iar el mi-a descris toată întâmplarea.
Escala era destul de lungă, de vreo 4 ore, și însoțitoarea lui l-a plasat la un loc de joacă și se pare că uitase de el. Nesupravegheat fiind și rămânând singur mai multă vreme acolo, s-a speriat și a plecat aiurea singur prin aeroport.
-Și ce-ai făcut, cum te-ai descurcat?
-Am făcut cum m-ai învățat tu, mami.
-Adică cum? Am întrebat, tot mai îngrozită de toată întâmplarea.
-Am căutat desk-ul cu litera „i” (informații), m-am postat acolo și am început să plâng, cum am putut eu.
(așa îl învățasem la începutul șederii noastre în SUA, la primele vizite în mall-uri, care ni se păreau o imensitate. Ca, dacă ne pierdem unul de altul, el să caute un birou care scrie litera „i”, și să se apuce de plâns acolo. Asta ştiind că pentru astfel de situații erau proceduri foarte clare și simple și ne-am fi găsit imediat).
Persoana de la telefon apoi a reluat convorbirea cu mine, mi-a adus la cunoștiință noul orar și itinerar de zbor, mirată fiind de calmul copilului (care de fapt se liniștise imediat, sigur pe sfaturile mamei lui…)
În anii aceia atât eu cât si fiul meu am făcut naveta între două lumi, România și SUA încercând să ne găsim locul și rostul. De câteva ori, deși avea doar 10-12 ani, Mihai a trebuit să călătorească singur cu avionul pe această rută, cu escale diferite, uneori la Chicago, alteori la New York sau Amsterdam.
Companiile aeriene aveau servicii de însoțire a copiilor care te asigurau de integritatea lor și de siguranța unei astfel de călătorii. Copilul beneficia de atenție specială și urma să fie predat la destinație asemeni unui colet deosebit. Atunci nu mi se părea neobișnuită o astfel de călătorie.
De acea dată escala era aproape de mine, la Chicago. Mi-am și făcut mustrări de conștiință de ce nu am făcut un drum cu mașina la Chicago spre a evita escala…
Totul e bine când se termină cu bine. Mihai a primit un tratament de VIP, a călătorit la bussines class, a făcut o escală la Frankfurt unde din nou l-au escortat atent iar la București a fost preluat cu succes de tatăl său, cu întârziiere de vreo 30 de ore.
La sugestia colegilor mei de serviciu mi-a stat mintea la un eventual proces cu compania aeriană, dar nu m-a ținut mult ideea. Singură acolo fiind, nu am fost în stare să mă îmbogățesc (material) din această întâmplare, așa cum de altfel mulți americani ar fi procedat.
Mi-am amintit de acestă întâmplare zilele acestea, martoră tăcută la toată forfota din jurul meu. Azi, după atâția ani, părinții pe care îi cunosc eu nu își pot trimite copiii neînsoțiți de persoane apropiate nici până la locul de joacă din colțul străzii, darămite la grădiniță sau după pâine la magazin.
Și uite cum pot să povestesc eu mamelor de lângă mine o întâmplare adevărată care incepe cu „pe vremea mea” în anii 2000, iar Mihai deja spune și el „pe vremea mea”.
