glasul-hd.ro Web analytics

Interviu

Sanda Nicola: „Nu ne permitem să fim proşti”

Jurnalistul Sanda Nicola a participat, ieri, la o dezbatere organizată de Asociaţia Deva 750 pe tema importanţei votului. Dezbaterea nu a fost una organizată în colaborare cu vreo şcoală, pentru a nu se interpreta apoi că ar fi vorba despre vreun demers cu „ţintă politică fixată”. La moment au luat parte doar acei tineri care au dorit să-i asculte pe Sanda Nicola, Mikey H (vlogger-ul de ultra-succes plecat din Deva nu cu mulţi ani în urmă) şi Cătălin Hossu. După dezbatere am reuşit să-i răpim Sandei câteva minute şi foarte multe idei.

Cum ai primit invitaţia lui Cătălin Hosu? Mai sunt astfel de iniţiative prin ţară?
Sunt tot felul de iniţiative. Cred că aşteptam să aud de o iniţiativă de acest fel şi în Deva şi mi-ar plăcea să văd mai multe de acest fel. Cu siguranţă eu una o să răsund „prezent” de fiecare dată pentru că sunt în continuare extrem de ataşată de comunitatea asta. Sunt dintre cei care consideră că în viaţa omului contează enorm locul în care s-a născut şi din care vine. Eu chiar cred că eu privilegiu că m-am născut la Deva.

Cum ţi s-au părut copiii?
Faini, deschişi, am fost bucuroasă de cei câţiva care au luat cuvântul şi care, în mod evident, au păreri deja clar conturate şi un chef de a face treabă. Un pic blazaţi (ceilalţi – n.red.). Nu pot să spun că nu înţeleg, dar mă doare sufletul să văd blazare, deja, la 18 ani. Însă e o lecţie pentru noi toţi, ce am văzut.

Crezi că noi am fi fost altfel la vârsta lor într-o astfel de ocazie?
Eu îmi amintesc că am fost altfel. A nu se înţelege că am fost mai buni, nicidecum. Cred că nu apucasem să ne blazăm. Cred că încă, pe toate palierele societăţii, era un pic de efervescenţă, un pic de entuziasm, bucuria că trăim într-o ţară democratică şi asta ne făcea să fim mai implicaţi, mai curioşi, credeam că viitorul este al nostru şi că o să le facem pe toate. Ei, din păcate, pleacă deja la drum cu un scepticism care probabil c-a fost transmis chiar genetic de părinţii lor, care s-au căznit în anii ăştia de tranziţie şchioapă în care noi am trăit să le asigure traiul. Totul e de înţeles. E foarte important să ne cunoaştem şi să ne înţelegem. Generaţiile între ele, paliere, clase profesionale, bresle, şi să facem pace şi se gândim totuşi la interesul comun: să ducem ţara asta mai departe, nicidecum înapoi.

Cumva ţi-e frică de o eventuală generalizare a unui refren dintr-un cântec, de fapt, de dragoste şi anume: nu ştii ce-ai avut până n-ai pierdut?
Da. Dar s-a verificat deja. Mi-e teamă c-am luat democraţia ca pe un dat, ca pe ceva ce ni se cuvine şi am uitat că trebuie să o apărăm.

La întâlnirea voastră cu tinerii s-a vorbit şi despre fake – news. Crezi că ei sunt neapărat victimele preferate ale producătorilor de ştiri false, sau bătrânii?
Nu ştiu, dar cu siguranţă tinerii stau mai mult pe net decât bătrânii. Sunt mai expuşi, pentru că sunt mai uşor de găsit, mai uşor de profilat. Algoritmu-i ştie cum şi unde să-i găsească, pentru că ei stau mai mult pe net. Eu am fost foarte surprinsă să înâlnesc oameni la 25 de ani care-mi spuneau, foarte siguri, pe ei cât de bine era pe vremea ailaltă. Am încremenit! Cineva le spune în mod repetat că fiecare avea garanţia unei case. Da, avea garanţia unei case, dar ce casă?! Fiecare avea garanţia unui loc de muncă. Da, dar ce loc de muncă?! Una e să lucrezi „din oficiu” într-o fabrică, pentru că asta ţi-e singura opţiune în viaţă şi cu totul altceva este să poţi fi orice vrei să fi, oriunde pe continentul ăsta.
Noi trebuie să ne asumăm faptul că am eşuat în a ne cunoaşte, a ne înţelege pe deplin istoria ţării. Aici este marele eşec şi cred că trebuie să şi-l asume şi generaţia părinţilor noştri dar şi generaţia noastră.

În epoca asta asta a fake-news-ului ce şanse de succes crezi că mai are, în comunicare în general, „politically correct”-ul?
Ne-am străduit atât de mult să fim corecţi din punct de vedere politic şi dup-aia ne-am dat seama că, de fapt, corectitudinea politică a ucis dezbaterea. Sunt nişte provocări pentru care cred că niciunul dintre noi n-a fost pe deplin pregătit. Epoca asta ne-a adus şanse colosale şi, în acelaşi timp, ne pune la încercare. Ne pune la încercare spiritul critic. Eu le-am zis tinerilor cu care m-am întâlnit, a fost, aşa, o chestie spontană care mi-a ieşit în momentul în care am strigat în sală, dar chiar cred în ideea asta: nu ne permitem să fim proşti. Trăim vremuri în care nu putem fi comozi, nu putem să ne lăsăm aşa pe spate şi să ne gândim că altcineva va gândi în locul nostru şi ne va livra soluţia. Sau că o găsim undeva pe-un site. Un site unde ni se spune cine e bun, cine e rău, cine e competent. Nu există aşa ceva. Fiecare trebuie să-şi dezvolte aparatul lui critic. Ş-atunci e nevoie de educaţie. Copiii au spus lucrurilor pe nume şi ele sunt foarte dureroase. De exemplu, există foarte multe materii din sfera socio-umanelor care i-ar pregăti pentru ce înseamnă să fii cetăţean al cetăţii, dar nu se fac. Sunt foarte curioasă ce se regăseşte în programele de educaţie civică, de sociologie. Ele există, dar copiii au spus foarte clar că nu se fac la clasă. Sau manuale foarte bune de sociologie care sunt foarte bune dar care, schimbându-se guvernarea, sunt scoase din circuit.

Ş-atunci ne-ntoarcem iarăşi la muzică şi la alt refren: trupa Sarmalele Reci , prin 1995, „Ţara te vrea prost”?
Nu ştiu dacă ţara, sărmana, dar un aparat de oameni au tot interesul să ne ţină proşti. Să ne ţină nevoiaşi, să ne ţină dependenţi. Trăim vremuri în care omul care este pe picioarele lui şi care nu datorează nimic partidului, care vrea să devină partid-stat, e periculos şi marginalizat.

La ce te aştepţi: la o transformare de durată sau la o nouă „explozie a mămăligii” peste cine ştie cât timp?
Nu vreau să văd mămăliga explodând şi să facem un bilanţ al morţilor. Nu vreau să se întâmple asta. Eu aş vrea să ne trezim mai repede de-atât şi să rezolvăm lucrurile de jos în sus. Cred că asta este singura schimbare autentică şi care va da roade pe termen lung. De la cetăţean spre centru. Aşteptând doar să se schimbe ei între ei…. Am văzut asta. 30 de ani ei s-au tot schimbat şi-au devenit, oarecum, la fel. Poţi astăzi să spui că PSD e cu ceva mai bun decât a fost PDL? Sau că PDL a fost cu ceva mai bun decât FSN? Poţi să spui asta? Nu. E o realitate.

Nu ţi-e teamă că pronunţând nume de partide vei fi considerată imparţială?
Nu mi-e teamă. Ştiu exact unde-mi sunt intenţiile şi ştiu exact despre ce vorbesc şi am acoperire pentru orice lucru pe care-l afirm. Şi nu, încă nu mie teamă. Şi vreau să conserv starea asta de libertate pe care eu încă mi-o iau. Fac tot posibilul să fiu prezentă oriunde este nevoie de mine şi să pun cumva, cu atât mai mult în acest an, în slujba ascultătorilor, cititorilor, privitorilor tot ce ştiu să fac. Nu, nu mi-e teamă. Ce spun eu ce nu spune deja lumea pe stradă? Faptul că eu o spun la un microfon consider că e datoria mea. Şi chiar nu cred c-am sărit calul, chiar cred că spun lucrurile aşa cum sunt, sau, cel puţin, aşa cum le percep. Încerc să-mi dau seama de ce m-ai întrebat asta şi nu-mi dau seama exact.

Te-am întrebat asta pentru că eu ştiam că majoritatea jurnaliştilor de carieră se feresc în a spune „cutare e bun şi cutare e rău”.
Dar am spus că cineva este bun? N-am spus despre nimeni că este bun. Dar că unii dintre politicienii de astăzi sunt infractori dovediţi este o realitate, nu este o opinie.

Da, dar în sală spuneai că nu toţi sunt la fel.
Spuneam aşa: nu toţi au furat la fel de mult. Şi, din nou, asta este o treabă pe care putem să o probăm.

Înseamnă că suntem condamnaţi în alege răul mai puţin rău?
De ce ne tot victimizăm încontinuu?! Revin la ce-am spus şi în sală: Mesia nu intră-n alegeri nici anul ăsta. Noi cine ne aşteptăm să fie? Şi Mesia când o să vină noi o să găsim cu ce să-l decredibilizăm inclusiv pe El. Şi inclusiv El, sărmanul, a sfârşit în aceeaşi situaţie. Ne raportăm la acest model. Şi pe Mesia poporul ar fi putut să-l salveze, dar, nu, l-a preferat pe tâlhar. De ce? Nu ştiu, poporul, poate, s-a regăsit mai degrabă, în profilul tâlharului. Până la urmă e un principiu al oglinzii, nu? Îi votăm pe aceia în care ne regăsim, nu?

Dar mergând pe ideea asta democraţia devine inutilă, sau chiar un lucru rău?
Asta, (alegerea lui Barabas – n.red.) din fericire a fost doar o dată. Atunci când era esenţial, poporul l-a ales pe tâlhar. Despre acel moment vorbim. Dar, dacă tot este să ne raportăm la momentul ăsta biblic, să ne amintim şi că, la început, au fost doar 12, care l-au urmat pe Isus şi acum creştinismul este cea mai mare religie a lumii. Sunt miliarde de oameni care cred în miracolul Învierii.
Mai spuneau tinerii din sală „Bun, eu vreau acum să fac ceva, dar vreau doar acum, pe moment şi nu reuşesc să păstrez motivaţia”. Asta e! Pentru că nimeni nu poate singur. Va trebui în permanenţă să ne adunăm om cu om, şi încă un om, şi încă un om, şi să vedem punctele comune, să ne vedem ce ne uneşte, nicidecum ce ne desparte. Putem să găsim acea cale de mijloc în care şi tu să prosperi, dar şi mie să îmi fie bine. Nu mereu în dauna celuilalt.
Ce-am văzut până acum?! Vedem oameni care fac promisiuni aceloraşi categorii sociale: bugetari şi pensionari. Apoi aceeaşi categorie socială cade în tot felul de capcane. Cum facem să nu ne mai lăsăm manipulaţi? Discursul meu nu este împotriva unui partid anume. Este pentru a încuraja un reviriment şi să nu ne mai lăsăm prostiţi, indiferent că se cheamă PSD, PNL că s-a chemat PDL, că s-a chemat Traian Băsescu, că s-a chemat Liviu Dragnea. Aceleaşi simptome le-am văzut la toţi. Aceleaşi practici le-am văzut la toţi. Iar ăsta nu-i un lucru pe care eu, reporter, jurnalist, mă feresc să îl spun. Sunt lucruri care pot fi oricând probate.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu Traian Băsescu (într-o emisiune la radio – n.red.). Eu nu pot să uit momentul în care Traian Băsescu a pus-o pe fiica lui să candideze, chipurile, independent, într-o ţară în care oricare dintre noi, dacă vrea să intre-n politică are nevoie de 100.000 de semnături strânse. Nu pot să uit frustrarea mea de tânăr al acestei ţări care credea că-i bine pregătit şi tu vii şi ne sfidezi în acest fel şi o faci pe fiica ta europarlamentar. De parcă se terminaseră SUV-urile pe care puteai să i le faci cadou. Nu, tu ai ţinut să ne sfidezi. De ce să-mi fie teamă să spun asta, când asta este o realitate, dovedită?! Sunt nişte lucruri pe care nu vreau să ne ferim să le spunem. Dar trebuie să probăm şi noi, jurnaliştii, că suntem de bună credinţă când spunem nişte lucruri. „Caută să fii inatacabil”. E foarte greu. Reperele care-ar fi putut să reprezinte ceva au fost decredibilizate.
Vă aduceţi, de exemplu, aminte refrenul „Iliescu te votăm, te votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu”. De-acolo venim. Acolo ne întoarcem? Trebuie să-ncetăm să-i mai lăsăm să ne învrăjbească şi să ne alimenteze frici. Mie să-mi fie frică de tine. Mamei mele să-i fie frică de mine că eu aş vrea să-i iau pensia. Ăluia să-i fie frică de altul care-ar vrea să-i facă nu ştiu ce. Este o frică alimentată, o stare de vrajbă alimentată. Cu metodă.