glasul-hd.ro Web analytics

Interviu

Cu bicicleta prin Hunedoara – episodul final

Alin Bonţa: „Am descoperit locuri absolut senzaţionale”

După mai bine de 3.400 de kilometri parcurşi pe bicicletă pe drumurile asfaltate din judeţ, pe parcursul unui an şi jumătate, Alin Bonţa a adunat cele peste 40 de reportaje publicate în „Glasul Hunedoarei” într-un album care poate deveni cel mai bun instrument de promovare turistică a judeţului din categoria materialelor tipărite. Lansarea albumului va avea loc luni, 18 martie, cu începere de la ora 19.00, la Teatrul de Artă Deva, urmând să fie prezentat în perioada ulterioară şi la Hunedoara, Orăştie, Brad, Petroşani şi chiar Bucureşti. Înainte de lansare am dorit să-l mai „descoasem” puţin pe Alin.

Am avut „Cu bicicleta prin Pirinei”, apoi Corsica, Tenerife şi abia al patrulea volum e „Cu bicicleta prin Hunedoara”. De ce?
Eu nu m-am gândit niciodată că o să ajung să scriu „Cu bicicleta prin Hunedoara”. Eu am mers pe ideea cărţilor care să prezinte nişte locuri mai exotice, pe care lumea nu le prea ştia. Asta ca să mai afle lumea de ele şi să mai ştie ce e pe-acolo. „Cu bicicleta prin Hunedoara” a apărut pentru că, mai întâi, a fost ideea de a face rubrica în ziar („Glasul Hunedoarei” – n.red.). După ce am văzut că rotiţele încep să se învârtă şi că, de fapt, ar fi o groază de trasee prin judeţ, am zis: „O facem săptămânal până epuizăm toate traseele”. A mers un an şi jumătate, cu toate că m-am concentrat doar pe drumurile asfaltate. Şi eu am fost surprins. Eu cu bicicleta merg de 10 ani. Cred că, până la rubrica din ziar, am fost în numai un sfert din judeţ, pentru că, la un moment dat te blochezi pe anumite trasee şi nu-ţi mai vine să explorezi. Datorită acestei rubrici am ajuns să explorez nişte locuri care nici n-am ştiut că există. De exemplu nişte sate de care eu n-am auzit în viaţa mea, şi sunt în judeţul ăsta de 50 de ani.

Care a fost cel mai surprinzător loc pentru tine, din orice punct de vedere?
Cred că zona prin care se merge de la Ilia spre Ţebea, dar nu traseul clasic Ilia – Visca – Vorţa – Ţebea şi „ramurile” drumului. Sunt nişte locuri senzaţionale. De exemplu, înainte de Valea Lungă, dacă faci dreapta şi treci prin Luncşoara, pe o vale paralelă, apoi treci dealul, în stânga, pe deal, unde e Certeju de Jos şi Coaja, sunt nişte drumuri senzaţional de faine. Cel puţin ofertante din punct de vedere al ciclistului. De fapt, cu ocazia serialului din ziar, am descoperit nişte drumuri asfaltate în judeţ care nu există pe nicio hartă, nici pe Google, niciunde. Am avut o dificultate când am făcut hărţile să trasez acele drumuri. Unul era drum agricol, altul era pur şi simplu inexistent pe hărţi.
Senzaţia e foarte faină. Sau când ne-am dus pe Valea Tarniţei – Stănija, la un moment dat urcând în Stănija, ajungând în sat, văd în dreapta un asfalt negru. Urca. Dispărea în pădure. Am întrebat un localnic unde duce, mi-a spus că spre un cătun al Stănijei. Apoi l-am întrebat când l-au asfaltat. „Ieri” a fost răspunsul. Nu puteam rata şansa de a urca primii cu bicicleta pe-acolo. Dar nu ajungeam la faza asta dacă nu exista seria din ziar. Pe mine m-a pornit foarte tare acest serial să caut toate drumurile. Nu le-am acoperit chiar pe toate.

Dorinţa ta de a descoperi judeţul nu a contribuit cu nimic?
Sunt două motivaţii combinate. Dacă n-ar fi fost rubrica din ziar, nu mă îndemnam să fac atâtea trasee. A apărut ideea rubricii, a început să-mi placă şi am început să caut să le descopăr pe toate şi să acopăr judeţul. La final a venit şi ideea: „Sunt atât de faine poveştile că ar merita strânse într-un album în care să apară şi imaginile, imagini care apăreau doar pe site-ul ziarului”, că n-ai cum să le pui într-o pagină de ziar pe toate.

Ne-ai spus care a fost cel mai surprinzător loc pentru tine din punctul de vedere al ciclistului. Dar dacă ar trebui să duci un grup de prieteni într-un loc din judeţ, cu maşina, nu cu bicicleta, unde i-ai duce?
Unde am ajuns cu bicicleta se poate ajunge la fel de bine şi cu maşina. Albumul este dedicat ciclismului pe şosea. Pe toate traseele se poate merge cu maşina. Şi asta-i o parte bună a lui: nu e doar pentru ciclişti. Poveştile din el şi hărţile sunt la fel de valabile pentru orice gen de turist, cu orice alt mijloc de locomoţie. Omul poate să ia albumul şi să meargă cu maşina pe un traseu, că nu se dă toată lumea cu bicicleta. Dar e un album turistic, şi din punctul ăsta de vedere.

Totuşi, insist cu întrebarea: unde i-ai duce prima oară?
În Târsa. Pentru mine acel loc a fost cea mai mare revelaţie din toată perioada în care m-am dat cu bicicleta. Pe lângă faptul că am urcat din Costeşti vreo 5 kilometri de mi-au ieşit ochii ca la melc până sus (e o urcare senzaţională acolo). Când am ajuns sus, Târsa a fost ca un premiu. În plus, am avut şansa să ajung acolo prima oară într-o lună de octombrie. E senzaţional.

Ce te-a surprins cel mai tare la Târsa?
Pur şi simplu e cel mai frumos loc din judeţul Hunedoara. Şi mi-e ciudă de mor când văd că mai toţi cei care promovează judeţul pe la târguri de turism sunt blocaţi în acele şase-şapte obiective: castel, cetate, Densuş, Sarmizegetusa. În opinia lor, de 20 de ani, turismul hunedorean doar asta înseamnă. Pentru ei pare că nu există locuri de genul ăsta. Pentru ei nu există ce e în spatele Bisericii Densuş, toate satele şi cele două văi senzaţionale. Sunt multe lucruri interesante de aflat în acea zonă, care sunt şi documentate şi (incredibil pentru România) prezentate pe panouri pe marginea drumului. Am rămas surprins de acele văi (din zona Răchitova – n.red.) cât de fain sunt amenajate turistic.
Sunt nişte locuri turistice extraordinar de frumoase în acest judeţ de care lumea nu ştie – asta poate fi ideea de bază a albumului. Şi mai dau un exemplu, trecerea din Vulcan către Merişor, pe Dealu Babii. Acuma e asfaltat, tot.

Care e pasul următor?
Mi-am luat un ciclo-cross, un compromis între cursieră şi mountain bike. Poţi să mergi cu el şi pe drumurile de macadam.

Există vreo experienţă nerelatată în seria de reportaje publicate în „Glasul Hunedoarei”?
Nu. Nu m-am ferit de absolut nimic. Multă lume mi-a spus că prea insist pe aventurile mele prea plăcute cu câinii, pe drumurile, multe dintre ele, criminal de grele, unele bucăţi. Prietenii mi-au spus: „scopul rubricii este să-i faci pe oameni să meargă cu bicicleta pe-acolo, pe când tu îi sperii”. Eu le-am răspuns că doresc să le povestesc oamenilor şi să-i învăţ unele lucruri. De exemplu cum să se descurce cu câinii. Pentru că sunt, la ţară, mulţi şi nelegaţi. Aşa-i în toate satele.

Şi experienţele cu oamenii?
Au fost foarte variate. Ca peste tot. Am avut o tură la Sulighete şi am rămas surprinşi cât de negrii de îmbufnare erau oamenii acolo. Treceam pe lângă ei, îi salutam, şi se uitau urât la mine. Sau, în Ciungani, m-am oprit să fac o fotografie cu un câmp proaspăt arat, un pom înflorit şi pe câmp era plin de găini roşii căutând râme. Vine un nene „Ce faci bă. Îi grădina mea, cum îi faci poză?!”.

Cum te simţeai tu apărând într-un sat izolat echipat ca un „extraterestru”: cască, ochelari, tricou şi pantaloni de ciclism?
Acelaşi răspuns: reacţiile au fost diferite. Pe Valea Tarniţei, la o băbuţă, să-i cerem nişte apă. Ea s-a purtat foarte normal, n-a avut niciun stres. Ba chiar ne-a întrebat de ce nu mergem să bem bere la sărbătoarea care avea loc pe-acolo. Ba ne-a şi întrebat dacă bicicletele noastre costă mai mult decât o maşină sau nu. Coborând de la Săcărâmb, pe drumul spre Bocşa am oprit la o casă veche, albastră. O nănuţă în târnaţ. Opresc şi cer voie să fac o poză. „Ba… („nu” – n.red.). S-o vărui întâi şî dup-aia poţi să vii s-o tragi în chip cât vrei tu”. Sunt tot felul de chestii faine care ţi se întâmplă cu oamenii pe drum.

Care a fost feed-back-ul comunităţii de ciclişti din judeţ?
Foarte bun? Şi la album dar şi la reportaje. Am mulţi prieteni pe care mi-i i-am făcut după ce am început seria de reportaje. De exemplu, Emil, din Petroşani, după ce a urmărit rubrica din ziar, m-a sunat şi ma întrebat: „În Vale când vii, că te duc eu”. Eu n-am fost până atunci cu bicicleta prin Valea Jiului. Mi-am rezervat un week-end, am mers peste tot. Ăsta-i un feed-back bun, când vine altcineva şi-ţi spune „Faci o treabă faină, hai că vreau să te ajut”. Ioncsi, din Brad, la fel. M-a chemat şi m-a condus pe nişte trasee.

Ce urmează?
„Cu bicicleta prin Andora”. Am fost vara trecută acolo. O ţară cu latura de 25 de kilometri pe 25 de kilometri. Cam de la Deva până la Călan şi-atât. Am biciclit şase zile câte 100 şi ceva de kilometri pe zi şi n-am terminat-o. Incredibil. Şi e numai munte. N-au industrie deloc. Singura fabrică pe care am văzut-o era una mică de tot care prelucra tutun. În rest, turism de toate felurile, tutun peste tot. E senzaţională ţara aia. Şi multă lume nu o cunoaşte.

De ce mergi în mai multe locuri cu lansarea?
Ca să-l fac cât mai cunoscut. Eu m-am limitat cu cărţile, până acum, poate şi dintr-o senzaţie că sunt doar cărţi de nişă şi degeaba mă duc să le prezint. Vin cicliştii, povestim cu ei, le prezint cartea, mai cumpără din ea. Dar acest album e foarte valoros din punct de vedere turistic şi neapărat trebuie prezentat. Încep să se creeze legăturile şi lumea mă cheamă. O asociaţie de ciclism m-a invitat să facem o lansare a albumului la Iaşi. Oamenii ăia când vin în Hunedoara au albumul şi ştiu pe unde să se dea cu bicicleta prin judeţ.

Cum de agenda lansărilor include şi Bucureştiul?
La Bucureşti e „Salonul bicicletei” şi mizez pe faptul că acolo vin cam 20.000 – 30.000 de oameni, toţi interesaţi de ciclism, nu neapărat de turism. Dar e un loc în care poţi să prezinţi un astfel de album celor din alte judeţe.

Cine nu ajunge la lansări şi vrea să ia, totuşi, albumul, unde-l găseşte?
La mine. De la cafeneaua „Jos Pălăria”, sau să o comande pe net. E site-ul editurii Karina, am cont de facebook. Noi ne-am plănuit să încercăm să vindem încât să scoatem toate costurile de tipar şi să ne permitem măcar 100 – 200 să le dăm, efectiv. Să le trimitem unor asociaţii, de ciclism, de turism, de mişcare-n aer liber. Să promovăm judeţul Hunedoara. Nu e un best-seller care să se vândă în 20.000 de exemplare. E o carte şi de promovare dar poate fi parcursă şi de un sedentar care vrea să descopere astfel locuri. La cărţile de până acum am avut foarte multe reacţii faine. Inclusiv o poză pe WhaatsApp cu un individ care s-a pozat efectiv cu cartea pe genunchi în tramvai şi întrebarea „Tu ştii cum e să uiţi să cobori la staţia ta şi să ajungi până în depou?”. Omul a citit şi-a uitat să se mai dea jos. L-a dat vatmanul.