glasul-hd.ro Web analytics

Interviu

Istoricul Cosmin Budeancă: „Cunoașterea perioadei totalitare comuniste este utilă pentru că ne oferă „cheile” de înțelegere a realităților curente”

Cosmin Budeancă s-a născut în 1975 la Orăștie. A absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este doctor în istorie al acestei universități. Din 2006 lucrează la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), unde a fost expert în cadrul mai multor departamente, șef Serviciu Muzee – Memorie și director general.  Este autor, co-autor și coordonator a 38 de cărți, a publicat peste 70 de studii și articole despre crimele și abuzurile regimului comunist din România, mișcarea de rezistență anticomunistă, evoluția regimului comunist, istoria minorității germane din Transilvania după 1918 și modul în care a fost percepută de comunitatea românească. Domeniile de interes sunt: istorie recentă, istorie orală, imaginar social, mentalități colective.

Sunteți din Orăștie, unde ați absolvit și liceul. Ce amintiri vă leagă de loc și de oameni?

În Orăștie am trăit o jumătate din viață (primii 18 ani mai mult, în cei 5 ani de facultate mai puțin). Acolo mi-am pus bazele educației, am descoperit plăcerea lecturii, a istoriei, a muzicii rock, mi-am făcut primii prieteni, m-am îndrăgostit. Fiind un sentimental, cel puțin din aceste câteva motive legăturile mele cu Orăștia sunt foarte puternice și indestructibile. Și ele au legătură și cu zona profesională, pentru că unele dintre cele mai importante proiecte de cercetare derulate au, într-un fel sau altul, legătură cu Orăștia. Așadar, revin cu plăcere (foarte des cu gândul, mai rar fizic) în orașul natal. Altfel, păstrez legătura telefonic și prin alte mijloace cu cei din oraș și împrejurimi, ori cu alții pe care viața i-a dus mai departe, dar care, la fel ca mine, rămân legați de aceste locuri. Ultima dată am fost în decembrie 2018 pentru a-mi lansa cel mai recent volum, Iustin Pop (1875-1943). O viață în slujba românismului, apărut la editura Argonaut din Cluj-Napoca, o carte despre un avocat care, chiar dacă a locuit cea mai mare parte a vieții în Deva, a avut legături foarte strânse cu Orăștia. Și urmează să revin cel puțin de două ori, pentru o lansare a cărții despre Iustin Pop la Deva și apoi pentru o lansare a unui volum despre imaginea etnicilor germani după 1918, în care am inclus 37 de interviuri cu români din Aurel Vlaicu, Batiz, Orăștie și Romos.

De ce istoria? De ce perioada comunistă, istoria recentă, mentalitățile colective?

Încă de mic mi-a plăcut istoria. Îmi amintesc de un manual de istorie antică, din care a învățat mama, găsit în podul casei bunicii și pe care vara, în vacanțe, îl răsfoiam mereu. Apoi în clasa a V-a am avut-o profesoară de istorie, în ultimul an înainte de pensionare, pe doamna Rodica Popa. Pe care „o cam supăram”, că citeam lecțiile înainte ca ea să ni le predea. Apoi au urmat lecturile despre al Doilea Război Mondial, pentru că înainte de 1989 găseam cărți pe această temă în biblioteca școlii, a orașului, a câtorva vecini și a unchiului meu. În liceu am participat la olimpiada de istorie, în 1993 am fost admis la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și apoi, cum se spune… „restul e istorie”. Am știut de la început că vreau să fac istorie contemporană. În facultate am cochetat cu istoria comunismului, dar era prematur, accesul la arhive era foarte dificil, iar profesorii m-au descurajat să continui în această direcție. Șansa mea a fost „Studiile aprofundate de Istorie Orală”, care mi-au oferit posibilitatea ca, prin intermediul mărturiilor orale ale celor care au trecut prin comunism, să fac ceea ce îmi doream, fără a fi condiționat de accesul la arhive. Iar prima temă de cercetare (O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană. Organizația „Garda Albă”) a pornit de la un interviu realizat în 1997 cu Cornel Lupu din Orăștie. Apoi, în 2000, tot în Orăștie am făcut un interviu cu Cristina Folkend, despre deportarea germanilor în Uniunea Sovietică în 1945. Cum în 1999 nu am fost acceptat la doctorat cu o temă de cercetare legată de colectivizarea agriculturii în Regiunea Hunedoara, în 2001 am propus să mă ocup de „imaginea etnicilor germani la români” (județul Hunedoara fiind, bineînțeles, cuprins în arealul de cercetare). Și pentru că am menționat anterior că o parte din proiectele mele de cercetare au legătură cu Orăștia, l-aș menționa și pe cel mai recent, Strategii de supraviețuire și de integrare socio-profesională în familiile foștilor deținuți politici în primele două decenii ale regimului comunist, derulat între 2015-2017 cu finanțare din partea UEFISCDI, și a cărui idee a pornit din același prim interviu realizat cu domnul Cornel Lupu în urmă cu mai bine de 20 de ani.

(FOTO: Octombrie 2015. Cosmin Budeancă prezintă fosta închisoare din Râmnicu Sărat unui grup de cercetători din străinatate – Arhiva personală Cosmin Budeancă)

Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului în România. De ce sunt importante acum investigarea crimelor comunismului, cercetarea acestei perioade și cunoașterea istoriei acestui sistem totalitar?

Nu aș vrea să pară o pledoarie „pro domo”, dar cunoașterea istoriei în general ne este utilă, din simplul motiv de a învăța din greșelile trecutului, pentru a nu le repeta. Spun adesea că „un om deștept învață din greșelile altora, unul… mai puțin deștept, nu învață nici din ale lui”. Iar ceea ce s-a întâmplat timp de 45 de ani (între 1944-1989 și, din păcate, cu reverberații mult prea puternice și după) ne privește direct. Ecourile anilor comunismului sunt mult mai prezente în viețile noastre decât ne vine să credem sau ne-ar plăcea să o recunoaștem. Suntem de 30 de ani într-o „tranziție” care nu pare să se mai termine. Investigarea crimelor din acea perioadă este utilă pentru a prezenta partea dură a comunismului, cu care mulți dintre români nu au avut contact direct. Cunoașterea perioadei totalitare comuniste în ansamblu este, însă, utilă pentru că ne oferă „cheile” de înțelegere a realităților curente și, sper, să ne ajute să avem un viitor mai bun.

Ați participat la mai multe investigații arheologice în urma cărora, împreună cu colegii de la IICCMER, ați descoperit mormintele unor partizani și persoane ostile regimului comunist executați de Securitate. Ce a însemnat faptul că ați putut să redați unor oameni demnitatea de a fi îngropați cum se cuvine?

Aici este o ironie a sorții care mă amuză mereu. În primul an de facultate majoritatea colegilor voiau să facă arheologie și s-au dus să facă practică pe șantiere arheologice. Eu nu voiam asta și am venit la Arhive la Deva. După ani, însă, am ajuns să mă implic și să particip la 12 dintre campaniile și acțiunile de investigații arheologice speciale derulate de IICCR/IICCMER. La unele dintre ele nu doar că am participat, dar le-am inițiat sau m-am ocupat de documentare și organizare. Și printre acestea din urmă sunt și două din județul Hunedoara: la Glodghilești (exhumarea lui Iosif Orșa, un țăran înstărit executat în curtea casei sale la 11 februarie 1950) și Băiești (exhumarea lui Petru Vitan, membru al organizației anticomuniste „Liga Partizanilor Români din Hațeg”, mort la 21 noiembrie 1952 în urma unei acțiuni a Securității în apropierea satului). Sentimentele în urma acestor acțiuni sunt contradictorii. Te bucuri când găsești rămășițele celor uciși și le poți reda familiilor, dar este și o mare tristețe când afli drama lor, dar și a familiilor care au fost, în mare măsură, victime indirecte ale fostului regim totalitar. Iar peste acestea ai sentimentul că ți-ai făcut datoria, că ai contribuit, cu foarte puțin, la procesul de reparație morală cu care statul le este dator multora dintre cetățenii săi și care, din păcate, în ultimii aproape 30 de ani, s-a întâmplat mult prea puțin.

(FOTO: Mai 2009. Cosmin Budeancă, la exhumarea lui Petru Vitan. Băiești, județul Hunedoara – Arhiva personală Cosmin Budeancă)

Ați studiat mii de dosare din perioada comunistă, arhive ale Securității, ați aflat din documente și din interviuri despre atâtea destine curmate brutal de regimul totalitar. Există un caz care v-a marcat?

Este foarte greu să aleg dintre destinele celor câtorva mii de persoane ale căror povești le-am aflat în urma cercetărilor de arhivă, de teren, a întâlnirilor directe și a lecturilor. Dar aș aminti-o pe Lucreția Jurj, printre puținele femei care au făcut parte dintr-un grup de luptători din rezistența armată anticomunistă din munți. Am cunoscut-o bine, am publicat în 2002 o carte despre viața ei (împreună cu Cornel Jurju), și ea mi-a rămas, de atunci, un model. Iar în momentele de cumpănă mă gândesc la ea. Prin comparație cu experiențele ei, dar și ale altora din generația ei, noi nu ar trebui să ne plângem, pentru că nu aveam „probleme” reale.

V-ați implicat în proiecte privind școli de vară pentru tineri. IICCMER a avut proiecte de educație în licee. Cum percep tinerii perioada comunistă, cum sunt la finalul unor școli de vară în care află despre Gulagul românesc, despre politica de exterminare a elitelor ca sistem de stat, despre crimele comunismului?

Într-adevăr, am fost implicat în mai multe proiecte educaționale pentru diferite categorii de vârstă (liceeni, studenți, cadre didactice). Am inițiat „Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat” (anul trecut s-a organizat ediția a XIII-a) și o Școală de vară pentru liceeni la Făgăraș – Sâmbăta de Sus (s-au organizat șase ediții acolo, după care s-a mutat la Brașov). Cea mai mare satisfacție este atunci când văd că unii dintre „absolvenți” au cariere în domeniul istoriei recente, cu rezultate deosebite. Unii mi-au devenit, peste ani, colegi. Cu mulți alții păstrez legătura și știu că, deși performează în alte domenii, acele experiențe educaționale complexe la care au luat parte i-au îmbogățit atât intelectual cât și sufletește și, mai ales, le-au oferit o serie de repere utile în viață.

(FOTO: Octombrie 2017. Închisoarea Jilava. În Valea Piersicilor, locul unde erau executați deținuții condamnați la moarte – Arhiva personală Cosmin Budeancă)

Ana Blandiana spune că ”cea mai mare victorie a comunismului a fost crearea omului fără memorie”. Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet îi îndeamnă pe toți cei care-i trec pragul să nu uite. Cum poate fi transmisă această memorie celor tineri?

Din păcate, cei 45 de ani de stat paternalist, în care o mare parte a vieții era controlată, în care statul „dădea” (loc de muncă, apartament, mâncare) și „călăuzea pașii”, i-a făcut pe mulți să își piardă încrederea în forțele proprii și în capacitatea de a-și asuma destinul. Nu este ușor să educi tânăra generație, cu atât mai mult cu cât există încă un curent nostalgic puternic, ritmul vieții este foarte alert, problemele curente sunt presante, iar degringolada și lipsa de repere din societate nu conferă deloc un cadru propice. Cred însă cu convingere că soluția pentru ieșirea din acest marasm rămâne educația, implicarea, responsabilitatea, conștientizarea că fiecare din noi putem să schimbăm lucrurile, în familie, la locul de muncă, în societate. Schimbările la nivelul mentalităților nu sunt deloc ușor de realizat, dar prin educație cred că ele reprezintă singura soluție să ne desprindem de ceea ce a fost rău în trecut și să ne construim un viitor mai bun, atât pentru noi cât mai ales pentru cei ce vor veni după. Și pentru că ați amintit de doamna Ana Blandiana și de Memorialul de la Sighet, un om și un loc care au avut un rol special în formarea mea, aș aminti și de câteva proiecte din județul Hunedoara în care tânăra generație (dar nu numai) poate afla mai multe despre trecutul recent. Unul dintre ele ar fi Expoziția „Pașii României prin socialism și democrație”, care poate fi vizitată în zona Complexului Potcoava din Hunedoara. Aceasta are la bază o colecție impresionantă (nu cunosc la nivelul țării una similară), realizată de un pasionat de istorie, Romică Bârsan. Alte proiecte au fost inițiate și realizate de un alt om deosebit, care confirmă expresia „omul sfințește locul”, artistul și caricaturistul Ion Barbu. Acestea sunt: Muzeul Instalatorului Comunist, în Petroșani; iar în Petrila: Casa Memorială „I.D. Sârbu”, „Mother’s Museum” și Muzeul Salvatorului Minier, cel din urmă deschis publicului în urmă cu doar câteva luni. Toate acestea, dar și altele, pot contribui la educația tinerei generații. Totul este ca tinerii să dorească să știe mai multe, pentru că, spre deosebire de anii comunismului, sunt liberi să afle, să gândească, să vorbească, să acționeze. Poate nu pare ceva ieșit din comun pentru cei născuți după 1989, însă pentru cei care au trăit în comunism și își amintesc cum era viața atunci, înseamnă foarte mult.

(FOTO: Mai 2015. Periprava, la cimitirul unde au fost înhumați deținuții morți în colonie – Arhiva personală Cosmin Budeancă)

Tags